Trilogia Confuzilor

                                                                Impulsul de a fi…. “confuz”

Multi dintre noi am auzit stirea cu imnul cantat de hocheisti la meciul Romania – Ungaria. Daca nu, e vorba despre asta si o analiza care mie mi se pare subtire adica asta.  Adevarat, nu va fi niciodata suficient de “groasa” adica exhaustiv argumentata, chiar daca s-ar scrie carti despre.

Totusi, pentru a nu inghiti in sec stanjenit, fastacit…..  pentru a avea o reactie daca tot am o parere, zic asa:

Acu saizecisiceva de ani a fost un razboi. Cineva a castigat, cineva a pierdut, nu comentam cauzele, justificarea, ci doar consemnam o parte din rezolutia acestuia (de parca cineva ar fi uitat): toti indivizii spatiului care a suferit rocada, romani, maghiari, tigani, ucrainieni, aproape de pe o zi pe alta, s-au trezit ca sunt cetateni ai unei alte tari. Asta e un lucru care, e greu, stiu, dar trebuie INTELES, ACCEPTAT, si la urma urmei RESPECTAT de toata lumea. TOATA Lumea!!!

Daca cineva sub acest “respectat” intelege si “simtit” e deplasat. Cu alte cuvinte, cum as putea  chiar si dupa aproape 70 de ani sa ma astept ca maghiarul sau secuiul din Ungaria Hapsburgica de odinioara sa trebuiasca sa simta…romaneste!? Catora dintre noi, daca li se impune, accepta si reusesc sa simta intr-un fel sau altul?

Si sa vedem ce au facut hocheistii “confuzi”:  N-am fost acolo, dar scrie undeva ca au huiduit? Sau chiar si publicul? Ca de gasit, ca pe stadion, sunt sanse bune sa se gaseasca cate unu’ sau 10, mai limitati. Dar scrie undeva ca publicul de 1500 de persoane a huiduit imnul romaniei ? (referire la comparatia din articolul Mariei Andries – GSP). Fortandu-ne imaginatia, si exagerand, ne intrebam: a vanturat poate cineva  vreun steag al Romaniei cu vreun semn obscen desenat pe el?  

Cumva vreunul dintre jucatori nu “a pus osul” ca nationala Romaniei sa castige cu 4-1 meciul, desconsiderand reprezentarea tarii a carei cetatean este?

Deci nici publicul, si cu atat mai putin jucatorii, nu se poate zice ca nu au respectat. Ah, n-au simtit asa cum unii se asteapta, si nu s-au manifestat in aceasta directie…asta-i altceva.

Alte mici detalii: Imnul cel compromitator – in ceea ce priveste prima si ultima strofa ( cele mai cunoscute), cele care se canta la competitiile sportive, nici macar nu au caracter national (in afara de cuvantul Magyar), nemaivorbind nationalist. Adica,  strofele respective sunt o  rugaciune care se canta frecvent in bisericile catolice cu enoriasi de etnie maghiara (Sooooc, Senzational, revoltatooor, nu?). Respectivele versuri  reprezinta fix partea “ecumenica” a celor 3 variante din sintetizarea carora Kolcsey compusese versurile prin 1820siceva. Deci  s-a retinut, rugaciune! Poate asa e voie sa te lasi inflacarat…

S-apoi alte nesemnificative argumente rautacioase:  a umplut cumva pe cineva de sentimente marete romanesti, momentul cand Chivu (fotbalistul) urla cu mana pe inima o strofa si jumatate, s-aia gresita, din imnul Romaniei? S-au cam diluat furnicaturile de pe spate cu incercarea de a reprima pufnitul in ras, cred. E greu sa  nu fie asa cand citesti pe buzele omului ceva de genul “AAACUUM OOri…nII..astr..EEE…croo…lumne…LAA….mtEEEE/LA CAARE…sa ..tEE…du..numEE….iAAANi (BIS)” S-apoi, cei mai sinceri, au acoperit senzatiile astea cu o mica urma de rusine, ca lasa fotbalistul, dar nici ei, nici cei 30.000 de pe stadion nu stiu mai mult decat 4 versuri dintr-un imn de 11 strofe…

Si daca am trecut de nivelul asta, “Imnul tinutului secuiesc”??? In primul rand nu e imnul tinutului ci este Imnul Secuilor (alaturarea termenilor tinut si secuiesc o stiu din discursurile politicienilor, iar cantecul e mult mai vechi decat asta). Locuitorii Ciucului -  maghiari – ook…, romani – hmm, dar secui in mod sigur DA.

La urma urmei a nu fi “confuz”  poate mai corect spus rezervat, nuantat, eventual tolerant, in cazul de fata inseamna … clar, directionat, lamurit, impasibil…poate … nationalist? Personal, asta chiar nu cred ca sunt. Deci “confuz” e (mai) bine.

La lumina lumanarii, in camera mica a unui apartament friguros de la etajul 9 al unui bloc din cartierul Tudor, bunica fredoneaza ceva foarte silentios, abea percep ceva. O intreb: “mamamare, ce canti? Canta mai tare sa aud!”  Macar atunci chiar existau motive serioase pentru a nu putea decat sa gangure sottovoce un cantec, ca apoi sa-mi sopteasca cu  mare bagare de seama: “ii spune Traiasca Regele, dar ramane secretul nostru, da?”

                                                                    Confuzii  sfidatori

…

Acu saizecisiceva de ani a fost un razboi. Cineva a castigat, cineva a pierdut, nu comentam cauzele, justificarea, ci doar consemnam o parte din rezolutia acestuia (de parca cineva ar fi uitat): toti indivizii spatiului care a suferit rocada, romani, maghiari, tigani, ucrainieni, aproape de pe o zi pe alta, s-au trezit ca sunt cetateni ai unei alte tari. Asta e un lucru care, e greu, stiu, dar trebuie INTELES, ACCEPTAT, si la urma urmei RESPECTAT de toata lumea. TOATA Lumea!!!

Se intampla ca un coleg de baschet din liceu spanzura papusi in centrul orasului, dezvoltam concepte despre tinutul secuiesc, autonomie, incercam sa definim notiunea de National, suntem pro sau contra, iesim in strada si demonstram fara sa stim ce inseamna.

Pentru a-ti confirma  ca esti un bun “confuz” adica, pentru a arata ca nu esti cel care merita catalogat “tigan” atunci cand mergi in turneu in Austria (de exemplu), poate data viitoare ajunge si

Édesanyám, Kedves anyám
Csak az a kérésem,
Hoki botot, hokibotot
Csináltasson nékem,
Hoki botot, sejhaj,
Korcsolyát melléje,
Ez illik, illik, illik,
Ez illik, illik, illik,
A székely legénynek 

Problema nationala a “confuzilor”

Problema nationala a “confuzilor” este ca nu exista o problema nationala a “confuzilor”. Ci alta. Adica altele.

 

Eu Vreau Realism!

Nu de data asta!

il urmarisem recent intr-un interviu pe Tarantino, cum spunea cu toata convingerea ca publicul american este mai sofisticat decat cel european, noua fiindu-ne suficienta o prezentare asemenea unui tablou, unui cant, ei in schimb fiind trecuti de etapa asta. Motivul pentru care foloseste tehnici de a-si incita, a tintui in scaun spectatorul. Ca raspuns, noi ne enervam pentru ca ne consideram superiori, noi apreciem realismul.

Malick, dupa The Tree of Life, pe langa Palm D’Or si-a primit suturile de peste tot.  De la americanii cu viermi in fund care n-au rezistat la minutele interminabile de eruptii solare si supernove pe muzica de Bach, Bethoven si Brahms, luandu-si-o si  de la secta “noilor realisti europeni” (cei de la noi observ ca au abilitati inclusiv de politicieni).

Sunt curios catora dintre noi  nu le pasa ca vor fi acuzati de penibil sau vor fi etichetati “naivi” daca intreaba inocent, cu voce tare:  “Ce este viata?”, “De ce exista suferinta?”, “Cine esti tu Doamne? vreau sa te cunosc!”,  “Unde erai cand….” pentru a concluziona apoi cu “Omul este fericit doar daca exista iubire”

Este ceea ce face Malick in povestea lui despre o familie de oras mic american. Personajul Jessicai Chastain, mama, are o aparitie gregoriana, plina de gratie. Tatal, Brad Pitt,  sever, indarjit, ajungand chiar sa nu fie dorit in preajma de catre cei trei fii. Copii sunt jucati foarte…autentic (ca sa nu spun realist). Despre Sean Penn cel haituit, despre clisee, stereotipuri, sau  tehnici regizorale si valoarea lor cinematografica nu voi spune decat ca fiecare episod chiar are un rol in a transmite un mesaj. Exista un “deci” dupa  fiecare secventa, fie ea si cu un dinozaur calcand pe cap o alta creeatura preistorica.

Ca spectator, poate ca vei astepta cu nerabdare ecranul negru cu multe nume de la sfarsit, poate vei fi nerabdator sa discuti despre lipsa de subtilitate, sau pur si simplu in timpul filmului vei simti recurent cum parul de pe antebrat iti atinge bluza de deasupra. Daca Malick a fost in stare de atata sinceritate, imi calc pe inima si recunosc ca fac parte din ultima categorie.

Odiseea Spatiala 2001 a lui Kubrick a avut si la vremea respectiva contestatarii ei, iar acum o vedem la cinemateca. Nu stiu daca peste 50 de ani oamenii vor merge sa vada The Tree Of Life pentru ca este istorie sau daca vor simti in loc de emotie respect. Filmul insa va spune acelasi lucru despre el insusi: “Eu Sunt!”

 

Michael

La telefon parea mai tanar. Dar, la expozitia din vara trecuta, la o prima discutie fata-n-fata, imi spusese ca este de varsta mea, si ca este familiar (aproape familial) cu Romania, a fost casatorit cu o romanca. A fost? Defapt nu e ca parea batran… era altceva… “Mama da’cand ai apucat sa te casatoresti, sa divotezi, si sa ajungi sa si arati atat de inspaimantator, mai Quazimoade?” Chel sau span, sprancene …nu stiu sigur, dinti stricati, niste tentacule cu care apasa de zor pe taste, butucanos, scund. “Bine mai, dar macar dentisti veti fi avand in Austria aia cu sistemul vostru medical infailibil…”

Faptul ca era atat de sigur de capacitatile produsului sau, nu ma ajuta in a-mi fi macar simpatic. Nici ca-mi dadea informatii compromitatoare greu de verificat, despre concurenta mea.

In tot rastimpul dintre momentul cand ne-am cunoscut si saptamana trecuta mi-a raspuns greu la  mailuri. Daca punem si gripa mea cu febra cu tot, chiar nu aveam niciun chef de nicio intalnire. Dar daca tot a venit….

Si a inceput bine: “Salut Michael, uite-te la noi, eu sunt racit, secretara ta imi spusese ca si tu ai fost bolnav, ce se intampla, imbatranim?” Si cand ma pregateam sa ma plang mai bine…  – “Cu mine? Cancer.” In timp ce-mi explica concis, asa.. cum ar fi  fost vorba de un fapt divers, despre raze X, cum ca tumoarea este intre vertebre si asta face foarte riscanta operatia, m-am surprins ca frica bate compasiunea. Pentru ca iata, se poate.

Campurile inca adormite in bej se despicau cu viteza de-o parte si de alta a autostrazii, care apoi se infigea violent in pufii metalici de la orizont. Guerilla inca avea semnal.

Cu riscurile diplomatiei abandonate, am incercat sa colorez tacerea si l-am intrebat despre fosta sotie. Ceva despre 5 ani impreuna, 8 luni de casatorie, ceva cu agresivitate, posesivitate, era clar: daca mi-a zis si ca ii place orice fel de muzica,  nu aveam nimic de discutat inafara de job. Parea mai implicat daca imi spunea cum a condus de la un client din Hanovra la Linz, unde de la 2 a.m. pana la 4 a.m a lucrat la birou, apoi a condus pana la Viena, a luat avionul, si uite asa la ora 10 suntem impreuna in masina mea.

La Slobozia, ochii-i spalaciti erau doua led-uri halogene. Din cateva click-uri a facut sa creasca pe ecranul Laptop-ului un corp de mobilier, iar pe fata celor doi tamplari potentiali clienti, care stiau ca mobila se face cu ciocanul si cuiele, am observat un zambet de admiratie.

La restaurant, dupa ce mi-a spus despre singurele 3 zile de concediu pe care le-a avut in 2 ani si jumatate, am incercat o gluma, cum ca, bine… la modul la care e devorat de munca lui, o inteleg si pe fosta…. Ezitarea si expresia nostalgica mi-au aratat ca l-am atins, mi-a placut ca nu a fost defensiv, evident ca devenise asa dupa divort.

In timp ce l-am condus de la masina la intrarea hotelului, am bifat formalitatile – “multumesc”,  “ba nu, eu multumesc”, “a fost o placere”…Mi-a intins mana. M-am aplecat, am ridicat trollerul lui, al naibii, un laptop si 3 pliante sa fie atat de grele, am urcat scarile si l-am pus in fata liftului. Impotrivirea lui Michael nu a facut decat sa nu dea nici o sansa tuturor celor din holul hotelului sa piarda macar un pic din penibilul situatiei.

In drum spre casa imi faceam controlul ipohondric asupra starii fizice. Antibioticul plus niste efervescenta si abnegatie pentru munca de tip Michael, si uite ca nici urma de febra, respir bine, e seara, si nici macar nu ma simt obosit. Nici serviciul nu mi se parea chiar asa de rahat, ceea ce e rar pentru ora aceea a unei zile de vineri. Sau pur si simplu e rar.

 

Ingineri

Imi amintesc de CTP, pentru care totusi mai pastrez o anumita latura admirativa, cum la o emisiune TV  incerca sa caracterizeze sau sa-si impuna parerea despre un politician. Obisnuita accentuare a cuvintelor cu scrasnit din dinti, acelasi ton ca o lama de brici care a vazut suficient sange pana la cea de-a 75-a ascutire la care a ajuns, aceeasi convingere care reduce la idiotic orice punct de vedere mai nuantat, sau Doamne fereste, diferit.

Discursul se termina cu deloc accidentala taietura capitala: “[x-ulescu]… INGINER! Ca Iliescu, dealtfel”

Cu asta am spus cam putin despre un anumit tip de snobism, dar aceasta nu este o sectiune <pentru>. Nici <impotriva>.

 

Pledoaria lui Jafar Panahi

„Onorată instanţă, aş dori să vă prezint pledoaria mea în două părţi:

 Partea întâi: Ce cred ei;

[....]

Una dintre acuzaţiile care mi se aduc este aceea că încerc să încurajez manifestaţiile şi să incit la proteste prin intermediul acestui film. Pe tot parcursul carierei mele, am subliniat că sunt un regizor cu preocupări sociale, nu politice. Principalele mele puncte de interes sunt aspectele sociale; prin urmare, filmele mele sunt drame sociale şi nicidecum pledoarii politice. N-am intenținonat nicicȃnd să-mi asum funcția de judecător sau de avocat al acuzării. Nu sunt un cineast care judecă, ci sunt un cineast care îi invită pe alţii să observe. Nu e ȋn puterea mea să hotărăsc pentru alții şi nu scriu manuale pentru nimeni; permiteţi-mi, vă rog, să-mi reiterez dorința de a-mi ȋnscrie arta dincolo de Bine şi de Rău. Acest fel de gȃndire ne-a cauzat suficiente probleme, mie şi colegilor mei; multe dintre filmele mele au fost interzise, laolaltă cu filmele altor cineaşti ca mine. Însă e pentru prima oară în istoria cinematografiei iraniene cȃnd e arestat şi reținut un cineast pentru că a făcut un film, fiindu-i hărțuită familia cât timp el e închis. Această ȋntȃmplare creează un precedent în istoria cinematografiei iraniene și va fi ţinută minte mult timp de-acum ȋncolo.

Am fost acuzat că am participat la manifestaţii. Niciun cineast iranian n-a avut permisiunea să-şi folosească aparatul de filmat ca să ȋnregistreze evenimentele, însă nu îi puteţi interzice unui artist să observe! Ca artist, e datoria mea să observ ca să mă inspir și să creez. Am fost un observator şi era dreptul meu să observ.

[...]”

Pe langa pledoaria in sine, pare cunoscut, nu? Ca doar crezul asta l-am vazut si l-am apreciat intr-o gramada de filme din ultimul timp..

 „Partea a doua: Ce spun eu;

 Istoria stă mărturie că mintea unui artist e mintea analitică a societăţii lui. Învăţând despre cultura şi istoria ţării sale, observând evenimentele din jurul său, un artist vede, analizează şi ȋi prezintă societăţii, prin intermediul artei sale, problemele contemporane.

Cum poate fi acuzat cineva pentru mintea lui și pentru ce-i trece prin minte?

[...]

Acestea fiind zise, ȋn ciuda nedreptăților la care sunt supus, eu, Jafar Panahi, declar încă o dată că sunt iranian, că rămȃn în ţara mea şi vreau să lucrez în țara mea. Îmi iubesc ţara, am plătit şi un preţ pentru această dragoste, şi sunt dispus să plătesc ȋn continuare, dacă e nevoie. Mai am o declaraţie care aş vrea să o completeze pe prima. După cum reiese şi din filmele mele, declar că eu cred în dreptul „celuilalt” de a fi diferit, cred în înţelegere şi respect reciproc, şi cred în toleranţă: toleranţa care mă împiedică să judec sau să condamn. Nu urăsc pe nimeni, nici măcar pe anchetatorii mei.

Îmi conștientizez responsabilităţile faţă de generaţiile viitoare care vor moşteni această ţară de la noi.

Istoria este răbdătoare. Poveştile nesemnificative se întâmplă fără ca măcar să fie evidentă lipsa lor de însemnatate. Eu, unul, ȋmi fac griji pentru generaţiile viitoare.

[…]

Cu respect,

Jafar Panahi

Un regizor iranian”

Pe langa pledoaria in sine, pare cunoscut, nu? De data asta, intr-un plan personal. Pentru  unii chiar si partea despre a ramane intr-o anumita tara… Mai greu e cu eticheta de artist … :)  

 Pentru intreaga pledoarie, sau mai multe despre Panahi, vezi aici sau aici sau, ce sa mai, pe aici:  http://filmmenu.wordpress.com

 

La desert, Biserici

Prima oara am iesit din curte cu o lesa de 600 lei lungime. Ca cica meritam. Doar castigasem concursul de tip cenaclu pe teme patriotice, organizat de tovarasu’ Paunescu Al Nostru - directorul de atunci al scolii, purtatorul verdictului de colaborator cu securitatea, dat de parintii si profii mai de bun simt. Asa ca puteam merge in excursie in Moldova.

Indiferent cat de mult s-a lungit sau s-a scurtat lesa asta mai apoi, de fiecare data alergam cu limba pana la genunchi, cu pupilele dilatate cat ochii, si bale siroind, pentru a inghiti fara sa mestec oameni, orase, dealuri, stanci, biserici cu toate providentele cu tot. Finalitatea – ragaitura ce suna a “Vhhuuooaaauu!”.

S-au mai schimbat lucrurile, desi multi n-ar zice.

Prima biserica ce-si merita un numar apreciabil de interjectii a fost Frauenkirche din Munchen. Mi-as fi dorit ca cea mai inalta nava principala din Europa sa fie si mai inalta, pentru a putea adauga si mai multe decoratii in forma de sunete agramate. Macar inca una sau doua… Tin minte ca la etapa Domul din Milano, nutream un fel de mandrie ca atata frumusete a zecilor de turnulete il aplauda pe Dumnezeu. Atunci nici nu m-as fi gandit ca poate il inteapa.

Padova, Venetia, Florenta, Paris, Lion, Oxford, Wiena Budapesta, Praga, Zurich… nici nu mai stiu cate catedrale, si care unde…

Anul asta mi-au cam picat pe umeri titanicele coloane ale catedralei din Malaga, si i-am vazut pe jerpelitii muritori de foame si ciuma  ai vremii, ridicandule si punandu-le una peste alta. A culminat cu Cordoba, unde in sculpturile in lemn de abanos si in muquarnas, vedeam lesurile de crestini timpurii, peste care cadeau mii de cadavre de musulmani, impinsi de piciorul ”reconquistei” crestine, si uite asa ne ramane un simbol al catolicismului, loc de pelerinaj, “a greather beauty” precum incerca sa ne convinga pliantul.

Acum, in Hanovra – ironic, orasul pe care il vizitez mai degraba obligat, sunt in cea mai frumoasa biserica. Nava principala este bolta cerului, fara usi, vitraiile sunt bucati de sticla colorata suspendate in spatiile din ziduri, de fapt o curte de piatra si un turn ars. Picturile interioare sunt executate haotic, dar fara gres de catre maestra iedera.

Ma gandesc ca seamana cu acel “noi” care pentru a fi CEL MAI, a avut nevoie de bombele unui razboi mondial sculptandu-ne coloanele de ego pana la pamant, rupandu-ne incuietorile din peretii de inchistare, si subtiindu-i cu fum.

Macar pana la urmatoarea batalie. Ultima, sper, si cu o alta insemnatate.

 

Windows facing the mainstrrr…eam

Si cu asta am trecut bariera a doua lucruri: pauza pe care mi-a impus-o impresia ca mestec sticla atunci cand recitesc posturile vechi, si promisiunea ca n-am sa ma folosesc de expresii din limba cea de toate zilele, care pare mai expresiva dar defapt este doar mai … “mainstream”.

Sau mai bine sa vorbim despre pisici ca-i mai usor, si a te pricepi e echivalent cu a-ti placea.  De exemplu despre Pisicile Persane. Doar de la distanta, si cu grija daca esti iranian, pentru ca Republica Islamista interzice sa ai astfel de animale de companie.

Si cam despre asta este vorba in filmul lui Bahman Ghobadi. Doi tineri care vor sa intemeieze o formatie de indie Rock,  cauta sa ajunga la Isfahan-ul muzicii, la Londra. Incepand din anii ’90, dupa ce muzica Grundge ajungea in “mainstream” – adica la moda, unele formatii tindeau sa ramana “sub pamant”.  Sigur, nimeni nu se gandeste la indie ca la independenta spre care aspira Negar si Ashkan, si anume de a se exprima prin ceea ce le place, intr-o tara unde acest lucru e interzis prin lege. Sau ca underground inseamna literalmente in pivnita sau intr-o cutie de doi pe doi de pe un bloc, asa cum sunt nevoite formatiile sa cante in Iran. Nici ca indie Rock ar putea fi tradus Rock indian, cum aparea pe subtitrarea de la cinemateca Elvira Popescu.

In ultimul timp avem tendinta sa apreciem realismul obsesiv si asta sa devina un indicator de valoare. Ghobadi, cu toate riscurile asumate din punct de vedere politic, este militant, programatic, aratandu-ne un alt fel de realism, mai putin tehnic. Personajele traiesc in continuare in afara decupajului sau, in afara camerei, mai putin ca rezultat al metodelor regizorale ci  pentru ca asa este in realitatate. Pentru ca formatiile, dupa ce se termina filmarea scenei, vor impacheta, vor iesi din studioul improvizat in beci, pe strazile Teheranului,  avand grija sa nu dea de banuit despre ce s-a intamplat acolo. Ai zice ca jocul actoricesc ar fi perfect daca personajele si-ar trai viata pe ecran. In unele scene asa si e, in altele ai tendinta sa spui “se vede ca joaca” sau “joaca prost de-adreptul”. Dar atunci cand observi ca  Negar Shagagi si Ashkan Koshanejad sunt atat de constienti de prezenta camerei,  detectezi frica de a fi pe o inregistrare ce ar putea sa-i incrimineze. In realitate. Nimic mai autentic.

Colajele de clipuri cu muzica lor si imagini din capitala iraniana, au tendinte Holywoodiene fiind partea mai putin valoroasa, mai ales pentru ca mi se par comune ca si procedeu. Dar sunt  placute la nivelul gustului meu mediocru. In plus vorbesc despre un univers cum imi imaginez ca ar putea creea Orwell.

Pentru mine, ca vedeta platitoare la cinema sau la festivale de muzica indie cu maximum 200 de spectatori pe seara, solist cu  microfonul sticla de bere sau chitara racheta de tenis, este cel mai bun film vazut anul asta. Pt ca, pe o astfel de fundatie sufleteasca de “wannabe, sau macar  “wanna..say”, adusa de spectator in sala, colajul documentar-videoclip-joc construieste un turn de emotie ce se termina brusc intr-o fereastra. Nici nu mai conteaza ca cei doi din film in prezent sunt formatia Take it Easy Hospital din Londra, sau ca impreuna cu muzica lor calatoresc sigur spre mainstream, pentru ca  inevitabil asa functioneaza. Totusi unii sunt in stare sa faca mai mult pentru a deschide fereastra asta. Sau maximum.

La urma urmei, ca sa ma si contrazic, am aroganta sa spun ca e usor sa te entuziasmezila la idealismul lui Ghobadi, la nimic altceva decat nevoia de a se exprima a lui Negar si Ashkan, adica la ceea ce lejer numim nevoia libertate… Cat de importanta este la un nivel fundamental, in contradictie cu un alt idealism (excludem improbabila ipoteza a manipularii maselor), si anume ca Allah si urmarea Lui este singura libertate, ramane doar de ales.

Intr-adevar, Insh’Allah, nu e rau daca optiunea e la andemana fiecarui individ.

 

Paranteza

Pentru un cinefil amator (sau unul profesionist dar numai daca se numeste Irina Margareta Nistor), o decernare de premii Oscar este ca slujba de paste pentru un credincios practicant. De ce e asa, sau de ce Oscar si nu Cannes sau Berlinala, e o alta discutie despre care mai bine nu zic nimic, pt ca devin vehement si nu ma mai opresc….

Dupa cativa ani de cand ma intereseaza cu adevarat arta asta noua, pentru prima oara gasesc ceva care chiar merita pus pe raft. E ca un diamant gasit din intamplare intr-o buda taraneasca.

si e asta:

am mintit, evident, nu e de la Oscar ci de la SAG, e o alta nestemata de un minut jumate, dar imi place mai mult.

Originalul il gasiti aici, si e de asemenea altceva decat ” Oh My God, ce emotionat sunt, si ce multumesc tuturor, si ce tari ati fost, si ce cu falsa modestie voi sunteti aia tari si eu mai putin, si ce nu ma asteptam, si ce iubesc pe nush cine”…. Iar daca il mai dedica si armatei americane sau briliantului popor american, inseamna ca mi-a prelungit viroza pe care o duc de o luna, cu inca o jumate de an. Iar pentru asta o luna nu e putin.

Inglorious Basterds sau Cristoph Waltz evident merita mai mult decat o paranteza in tacerea mea ce cu siguranta dezamageste milioanele de cititori ai minunatului meu blog. E frapant si daca stim doar ca Tarantino inainte de a-l intalni pe Waltz, exasperat ca nu gasea actor pentru personajul Locotenentul Landa, era hotarat sa renunte la film si sa publice scenariul. Dupa ce vezi filmul nu mai e de mirare. Observi ca intregul joc actoricesc este construit in jurul unui personaj secundar, ba mai mult unul care ai zice ca este stereotipic. Ai crede ca vei intalni locotenentul nazist blond cu ochi albastrii, cu accent revoltator nemtesc (vorbind in engleza evident – asta n-am inteles-o niciodata cum se face), si mai mult ca sigur idiot.

Nu stiu cat sunt de convingator, dar toate interviurile cu actorul de pe Youtube merita vazute. Ante sau post vizionare film.

Si daca tot e 8 Martie, Doamnelor, il veti iubi!

 

Rachel Getting Married…. cu Dogma

Nu stiu cum o mai leg  si pe asta de ceva personal, din moment ce am o oarecare repulsie fata de ceremonia <Nunta> cu toate tabieturile si formalitatile pe care le include. De fapt chiar asa. Tocmai cu faptul ca-mi cam repugna, iar satira din film…. pe cat de subtila ar parea in termeni americanesti, mie parca imi urla: radeee !!! e de ras!!

Daca nu s-ar sti despre cele doua Oscar-ofile ba mai mult castigatoare de Oscar, The Silence of the Lambs si Philadelphia regizate de Jonathan Demme, ai zice ca filmul Rachel Getting Married este un manifest indie al unui tanar regizor care si-a propus sa mai contribuie si el la o mica revolutie antiholywoodiana in ceea ce priveste arta regizarii filmelor.  Ma refer la tehnica filmarii cu aparat de mana, eventual pe pelicula de 35 mm, ce nu mai deranjeaza de la o vreme pentru ca ne-am obisnuit, in care camera urmareste personajele nu invers. Sau a cadrelor lungi  ce surprind discursuri cu toate stangaciile si stereotipurile comportamentale devenite normale la exponentii societatii dintr-un anumit spatiu. Dar in ultimul timp cunoastem prea bine realismul peliculelor, voita, sau dimpotriva, conjuncturala  austeritate in cee ce priveste mijloacele de productie: cat mai putine sisteme de iluminare artificiala sau filtrare, sunet cat mai putin procesat, distante de filmare foarte mici…. tocmai din dorinta de autenticitate.

Dar nu numai ca pare, din momentul in care incepi sa desluseseti dramele unei familii in pragul unui eveniment important, catalizate fiind de personajul lui Anne Hatheway, ”in permisie” de la o clinica de dezintoxicatre cu ocazia nuntii surorii, in mod real  incepe sa semene izbitor cu un original protest antihollywoodian – cu Festen al lui Vinterberg ( cunoscut si ca “Dogma #1″). Cei doi initiatori (Vinterberg si Von Trier) ai miscarii Dogme 95, al carei prim film este Festen, urmareau tocmai sa demonstreze prin reguli stricte de regizare ca succesul se poate obtine si independent de uriasele bugete americane, incercand sa dea o noua perspectiva pentru valoarea artistica a cinematografului. Care erau regulile ? Ati ghicit, respectarea tehnicilor amintite adineaori ca ar aparea in Rachel Getting Married, si care una cate una, incep sa se verifice in decursul filmului.

pana si subiectul in sine, si dramele celor doua filme au similitudini… poate si trailerele (?)

Chiar daca asemanaraea mi se pare atat de evidenta, nu e deloc revoltatoare, n-as putea sa acuz nici un moment de lipsa de inspiratie sau originalitate. Actorii, asupra jocului carora se focalizeaza, sunt stralucitori, in frunte cu Anne Hatheway. Cum Dumnezeu sa nu ti se para nostim cand vezi fetele celor care se chinuie sa aprobe la unison cu atata generozitate un discurs, sa rada la bancuri proaste, sau sa rabde cu atata ingaduinta, ba mai mult sa participe la repetitia pentru fondul muzical al intrarii miresei. Si cum atunci cand este vorba despre conflicte, reflexul este de a tine partea cuiva, aici nu ajungi sa indreptatesti un personaj sau altul. Totul este explicabil sau de inteles din punct de vedere uman. Iar asta mi se pare expresia nivelului de apogeu in reprezentarea regizorala, al autenticului.

Pentru a nu uita nici din ironia presarata in amalgamul interrasial, interreligios, si intercultural (daca ne referim la muzica din film), accentele de kitch nu pot decat sa ma loveasca in piept (sa nu fiu inteles gresit).  Daca ar exista un film despre americani, regizat de Porumboiu, asa ceva mi-l imaginez.

 

Katalin Varga – aproape secuiesc, aproape genial

Conduc 4 ore, asta daca imi strunesc suficient simturile pentru multa acceleratie. Pentru a-mi resuscita filmul ala demult vazut cu adolescenta si copilaria infasurata in iubirea exagerata a alor mei. Cu dealurile fara marcaje turistice care mi-au ascuns ca iarba trebuie asociata cu ” verde” iar alaturarea celor doua cuvinte insemna miros de gratar si muzica din boxe de masina. Unde spectaculos nu inseamna stanci ascutite ci fascinatia fricii amestecata cu miros de cetina a unei paduri intunecate. Unde soarele este o minune prin raritate dar si elementul care potenteaza spectacolul. Linistea este racoare, umed, obscur. Iti spune, ca si Dumnezeu, doar : Eu Sunt.

In barul de pe Petofi, de marimea unei garsoniere, la un cognac descopar ca mai am prieteni aici. Giacomello este doar o cunostinta noua, dar referitor la filmul Katalin Varga, este mai mult decat pot afla din toate interviurile ante si post premiera. Sau recenziile si comentariile pline de un ego ce se doreste afirmat prin inteligenta si complexitatea cunostintelor celor care la scriu.

 Imi povesteste intreaga epopee a nasterii filmului, cu mostenirea lui Strickland din care englezul se hotaraste sa faca un film, buget care se dovedeste chiar prea redus, participarea la festivalul din Salonic la sectiunea “Work in Progress”, fericita intalnire cu Tudor Giurgiu, postproductia Libra Film, si premiile de dupa.

Titlul este doar expresia admiratiei regizorului pentru filmele germane si austriece din anii ’60-’70. Un nume si atat. In realitate Katalin Varga fusese un fel de Badea Cartan varianta secuiasca feminina, care candva pe vremea imperiului Habsburgic mersese pe jos pana la Viena pentru a pleda pentru drepturile ei. Conexiunile cu personajul sa le sublinieze criticii. Ok, sunt rautacios, o putem face cu totii, noi privitorii de rand.

Un singur lucru i se pare cu adevarat relevant lui Giacomello sa-mi spuna despre semnificatia filmului: legatura dintre spatiul secuiesc si om. Dar nicidecum nu in sensul in care s-au avantat ai nostrii sa-i spuna – Baltagul, Fefeleaga, Miorita. Natura nu ne da semne interventioniste in calatoria noastra, nu trebuie sa stim sa interpretam semnificatiile ei, ca doar nu citim un roman de Coelho. De fapt vorbim impropriu de o singulara si simpla legatura. Mai degraba un tot. Omul cu dramele lui sunt o componenta, la fel ca si cadrul, la fel ca si baladele sau dansul. Cred ca aici este de fapt forta regizorala, pentru ca avem o lume creeata, un glob ermetic izolat de timp pe care-l tii in palma, te uiti in el si observi o intreaga dinamica, o furtuna. Se desfasoara sub ochii tai. Particular, da, cu o drama, un subiect simplu in aparenta, care nu e nici pe departe atat de greu de urmarit pentru “noi astia cunoscatorii” , care am vazut filme de Inaritu, Amenabar, Kiarostami, Cohen sau thrillere independente de Rian Jhonson sau clasice de Hannecke.  

Ca paranteza la de-alde lu’ Giacomello – glob in glob – povestirea lui Katalin despre momentul violului intamplat cu 11 ani in inurma, intr-un ton liric si cadru pe masura, in barca, sub ploaie, are o incarcatura emotionala frapanta perfect transmisa prin imaginea suprarelista si oniricul discursului. Si interpretarea Hildei Peter. Daca scena iti trezeste fiorii ascunsi si adormiti in sira spinarii, sau la un momendat te surprinzi inspirand lacom si doar asa iti dai seama ca pana atunci ti se taiase rasuflarea, inseamna ca ai inteles. 

Per total filmul mi se pare mai putin moralizator decat s-a spus, vezi Doamne ca regizorul si-ar fi dorit sa fie, si a esuat. Este o desfasurare de sentimente, pe alocuri foarte sugestiv revelate.

Intorcandu-ne la ceea ce scartaie totusi, la discutia cu actorul de la barul minuscul de pe Petofi, imi spune despre cum el si Hilda au trebuit sa convinga regizorul ca scena discutiei celor doua personaje, unde Gergely o abordeaza pe Katalin, mai trebuie lucrata. Mmmda. Cam asta se intampla atunci cand regizorul este de alta nationalitate decat actorii. Intr-adevar autenticitatea personajelor are de suferit mai ales la nivelul discursului. Avem un film secuiesc, dar personajele sunt maghiare.

La urma urmei cand cade cortina, cand ultimul bolovan a lovit, dupa ce culorile din glob s-au stins, nu te mai intrebi cat de justificata in economia filmului este moartea unuia sau altuia dintre personaje, sau a tuturor, sau cat de “noir” se califica sa fie considerat filmul. Daca impactul reverbereaza in tine, vei fi in stare probabil de o interjectie….. . Completeaza tu spatiul. Poate fi si tacere.