vand rosii

odiosul asta de net tot are si avantajele lui. Ieri am primit pe mess de la un prieten ceva ce merge la fix cu ce scrisesem ieri. Mai exact, a publica fragmentul de mai jos, e un fel de a zice: bah, iti fac cu ochiul, sunt cum sunt, dar nu te lansa in judecati depreciative, ca si tu esti la fel de frustrat, sau nu esti cu nimic mai valoros daca iti directionezi viata cu ajutorul unor parghii diametral opuse ca efect aparent.

<<”influenta psihologiei populare se extinde astazi de la scoala primara la universitate, de la circ la biserica”. Intr-un fel, acest tip de prescriptii intaresc narcisismul, aplecarea spre sine, preocuparea obsesiva fata de propria fericire sau fata de lipsa ei. Ideea ca societatea ne oprima sinele, ne fura visele sau ni le face nerealizabile, duce la egoism. Dreptul la fericire devine un drept universal – individul este impins catre evitarea criticismului de sine, a meritocratiei – el isi are originea, dupa parerea autorului, in utopismul anilor ‘60.>> (Aurora Liiceanu Ph.D. despre o carte a unui asa numit S. Justman – un domn  psiholog, critic al curentului motivational in afaceri)

asa ca am putea spune, indiferent de tendinte, nu e rau ci pur si simplu “asta e” (cum ne place noua romanilor sa zicem, intr-un mod de resemnare de rahat)

dar incearca sa vezi “criticismul de sine” ca o valoare.

si bolgul incepe sa-si intre in drepturi. Daca inca nu e evident rolul lui,  am sa-i schimb numele in “vand rosii stricate”

aviz amatorilor de formalitati: se apropie ziua mea. E perioada cu Urari: Craciun, An Nou, Sfinti, mai naspa ca sunt si zile de nastere.  Imi dau seama ca eu fac urari celor pe  care ii simt ca vor sa cumpere cantitatea mai mare de rosii de la taraba mea. Da stiu, nu sunt primul cu revolta asta, toti inghitim sms-urile cu “lumina” “lumanari” “Pruncul” ”belsugul”  si “fericirea” samd.

In concluzie sa prind pe careva ca imi face urari, in afara de “traditionalul” (sa nu aud cuvantul asta) La multi Ani, acceptat doar daca ciocnim intre timp un pahar.

Si vorbesc serios, nu ma ambitionati sa va fac in ciuda, ca saptamana trecuta tocmai mi-am cumparat somnifere. Va promit, daca e cazul am sa cumpar si valium.

Mersi

Daaaaa!

permiteti-mi sa jubilez! A mai picat unu’. Mishto.

Ma gandesc la un cantec. Cum ar suna  27, 28, pe muzica aluia cu 74, 75? Ar trebui totusi recompus. Muzica nu va mai fi atat de dulceaga, cu iz de nostalgie de liceu, ce aduce a  balanganeala de pe un picior pe altul, gata sa fie ascultata obsesiv. Aici am nevoie de talentatii mei fani compozitori pentru a pune cele doua numere pe muzica un pic funebra…

Nu ma documentez ca mi-e lene, dar numai din cati imi vin in minte pe moment, care au dat coltu’ la varsta asta, ma fac sa afirm total lipsit de originalitate ca “nici eu nu ma simt bine”. Curt Cobain, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Nemescu, si acum fie si Heath Ledger – asta cu Filmele de duzina si eventual si premiate. Perfect!

daca mai pun si ca “o persoana acreditata” imi spune ca a visat ca a murit prin impuscare, nu-mi ramane decat sa parafrazez din discursul patetic al uneia din Elisabetele Angliei (ultimul film slabutz care mi-a picat in ochi), ceva de genul: “Ne vedem in rai, sau ne vedem victoriosi aici, pe campul de lupta”

Vorbeam cu un prieten ca mi-am facut blog degeaba. Am zis ca o sa urlu ca un animal, ca o sa vomit vartos, si acum nu mai am ce scrie.  Ca doar nu am sa scriu despre mustata lu’ Becali sau despre taxa auto, nicidecum despre potentialele transferuri de la Steaua sau parul nespalat al Noricai Nicolau. Genial cum sunt, am zis ca nu-i nimic, va fi cu atat mai special, va fi singurul blog cu un singur post. Fals! Nu mai departe, prietenul meu are unul. Dar nu ma las, genialitatea mea are solutii pentru orice : un blog cu un post si 1/2 !!!!

deci sa vedem cat e 1/2 :

citeam recent despre cum lucrurirle nu se intampla cu aceeasi intensitate ca in trecut. Gheorghe isi aminteste starea de gratie pe care a avut-o in zilele de la sfarsitul lui decemrie ‘89, si cum recent experientele doar trec pe langa el. Sindromul 2008, inteleg io.

 Intr-una din nenumaratele mele pauze de tigara de la birou , intre fumuri, mai trag in piept si cate o gura de aer primavaratec, si-mi belesc ochii prin lumina difuza. Ma paleste o nostalgie de nu stiu de unde, cum nu stiu ce faceam, si mai stiu si io ce speram ultima oara cand amushinam ceva asemanator. Adica acu vre-un an. Tipic. Unitati de masura pentru timp. Apoi doza a doua: proiectii: cum am sa fac si de data asta sa simt aceleasi lucruri, sa sper in acelasi scenariu, care indubitabil va trebui sa urmeze + unele mici corecturi, ca doar am si invatat cate ceva.

Suntem neghiobi rau. Meritam sa simtim din ce in ce mai putin, pana ne uscam si cadem, daca nu vedem ca pana si nodul din gat, sau  frica din stomac, nemaivorbind de imaginea clara (de data asta) a unei persoane (de exemplu TU), sunt plastilina pentru destin. Daca suntem in stare, mai asezonam cu un liant pe care-l gasim mai greu, dar am auzit ca, daca ai noroc, gasesti la talcioc – Speranta T.M. (atentie la origine) si…..

 P.S.: nenumaratii mei fani sunt rugati sa posteze jumatati de comentarii. Multumesc!  

Blog, sau  jurnal public.   Exista oare o definitie, un Dex al mijloacelor de exprimare de pe net,  care  sa explice ce exact inseamna Blog? Scuzati-mi lehamitea de a da cautare pe Google in sensul asta. Mazgalim pentru  ca ne vedem mai destepti decati altii care au, sau care sunt vizibili intr-un fel sau altul, si sunt apreciati. Vrem si noi. Public. Aplauze! Pentru ca ai impresia ca tu esti primul care isi pune intrebari despre blog sau altceva, ca nu sunt platitudini, ba mai mult, sunt observatii geniale.  Pentru ca e cool. De parca daca nu ai avea, e ca si cum in scoala primara colegii au fi descoperit ca tu nu prinzi Pro TV, adik echivalent cu a nu avea coaie. Ai o parere si vrei sa se stie ce observator subtil esti. Informezi, promovezi cate o caracatita de plus, cate o figurina sau ceas de ceramica. Pui poze, iti vinzi talentul si speri sa ti se plateasca in, ce altceva, mai multa apreciere.

Daca ma intrebi pe mine e un closet. O buda in care iti bagi capul si urlii.  Paganii isi urlau pacatele in gropi sau scorburi, si cica se simteau mai usurati. Sa vad: daca vomit aici, si la capatul tevii sta cate un gura casca, ii smulge macar o interjectie? Sau macar mie. Una de usurare.

E simplu: vand jegul meu pentru bonuri valorice, pe care la exchange-ul de la colt am sa le schimb in liniste.

Ah, sau mai bine scriu despre ceea ce vad ca e frumos in jurul meu, ca doar mai bine promovam pozitivismul. Mai greu. Pentru asta mai am nevoie de o pereche de ochi. Verzi, se poate?