vand rosii

Unii oameni sunt aceeasi cu altii. Asa.. doar pret de un gand, sau mai multe, intr-o unitate de timp. E ca si cand doua carti s-ar intalni, si s-ar citi una pe cealalta, iar personajle dintr-una s-ar regasi in eroii din cealalta. Explic:

- saluuut! nu te-am mai vazut de aproape un an. ce mai faci?

 - uite, in vizita pe la ai mei. Doar week-endul. Stii doar, sunt in Bucuresti

- te-ai casatorit? ( intrebare reflex a varstei, observ)

 - pfuhhh… mai… se pare ca tocmai …Nu.

 - nici eu (razand)

 - Lori, cred ca cineva nu face ceva bine aici…

 - pai da, poate suntem noi cei care nu facem ceva bine

- hmm. cred ca ai dreptate

(…)

- seara cantam la Sfantu Augustin. hai  sa ne vezi! daca nu, suna-ma cand vii in Ciuc. Sau doar … stii: suni la usa in vecini

- da. te caut sigur. S-ar putea sa mai vin doar de Pasti

si daca unitatea de timp se intinde undeva intre copilarie si primii ani de facultate, si daca spatiul  e undeva intre curtea blocului, primele banci din biserica, plus locurile dintr-un oras mic , iar intamplarile de genul joaca de-a “pac-pac”, zile de nastere cu dublu sarbatorit, un ”double date”, excursiile la munte, intalnirile de vineri la care eu personal mergeam doar ca sa ma vad cu “corul” de care intr-un fel totusi apartineam, se intampla repetitiv, atunci  mici coincidente  te vor face sa te uiti la cel din fata ta, si in cateva puncte din viata sa zici: acum, in momentul asta, omul asta sunt eu.

Dar sa ma prezint: sunt Karacsony Lorand. M-am nascut pe intai februarie 1980. Nu am frati. Sunt plin de energie de cand ma stiu, uneori neglijent, alte ori mai indemanatic decat ai putea ghici. Cant la chitara de la 12 ani, iubesc sa merg cu corul sa cantam la slujbele de tineret. Chiar si in timpul facultatii veneam acasa in weekend doar pentru ca stiam ca duminica ”trebuie sa sune bine”. Iubesc sa lupt pentru fiecare felie. Uite, Dumnezeu m-a ajutat. Nu sunt mecanic auto asa cum ar fi vrut taica-meu in momentul cand m-a dat la scoala profesionala, sunt dirigintele clasei a 5-a de la gimnaziul din Szent Marton. Am facut slalom printre greseli, si la un moment dat Dumnezeu imi va da o familie, nu pentru ca sunt in stare sa o obtin, nu pentru ca sunt super ambitios, ci pentru ca in tot ce am facut pana acum, m-a purtat pe palma. Am sa fiu fericit! Stiu asta. 

Acum e duminica, ora 10 seara,  un alt eu citeste niste foi vechi si galbene despre un alt fel de apa pe care o visez demult, iar eu conduc spre casa. Ador viteza. 

             Karacsony Lorand (01.02.1980 – 24.02.2008 )   

 Mai are acum cineva aroganta sa rada  si sa zica sarcastic “este!!” , sau sa cante in zeflemea noua melodie “27-28″ ? Acum doar zambim, si ne bucuram pentru tine. Pentru ca toate sunetele pornite din chitara ta, toata speranta ta neconditionata, gratia cu care te puteai bucura de fiecare pas, l-au induiosat pe Dumnezeu. El stie despre acea apa.

Iar pentru tine Lori, are un drum mai scurt catre fantana.

ce zi ciudata ieri. Cica a fost Dragobetele, dar originile mele catolice se pare ca nu s-au pretat la o sarbatoare atat de.. pagana.

Asa ca daca ma intrebi pe mine, parca a fost sarbatoarea apei. Oricum am un reflex mistic de a interpreta o gramada de lucruri care mi se intampla, ca semne

dar hai sa va zic: noaptea, adica ziua, am visat ca fotografiez valurile uriase ale unei mari limpezi. Cred ca era un aparat foto rezistent la apa, sau poate era doar acoperit cu o folie cu bule, important e ca a ramas intact, chiar si dupa ce un val cat un munte i-a acoperit pe toti – prietenii, familia, si motanul. Ramasesem singurul supravietuitor dintr-un autocar de oameni dragi cu care venisem.

hai ca apa care de doua luni curge fara incetare la baie n-o punem in oala cu leit-motivul asta.  La fel, din motive cunoscute, nu punem nici faptul ca cica sunt varsator.

In timp ce ies de pe aleea dintre blocuri, cineva imi arunca o punga cu apa pe parbriz. acum concluzionez ca e mai placuta ziua cu apa decat cea cu pietre, sticle, bile de rulmenti sau ce zile au mai fost. Inca mai circul cu parbrizul spart.

apoi aud o poveste despre o samariteana careia Isus ii cere apa.

si in sfarsit, ceea ce e prea mult, seara, in timp ce caut niste cursuri obosite despre cum sa vinzi mai multe rosii, ardei, patrunzsel, si alti castraveti, din caietul de retete invechite de prazsituri (care si proaspete erau ca invechite) mostenit de la Tanti Lili, pica doua foi galbene, rupte dintr-o carte. Citesc:

” E bine sa ai un prieten, chiar daca e sa mori. Eu, unul, sunt tare bucuros ca m-am imprietenit cu o vulpe.

 - Nu-si da seama de primejdie – mi-am spus. Lui niciodata nu-i e foame si nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare …”

El se uita la mine si-mi raspunse, chiar la ceea ce gandeam:

- Si mie mi-i sete … sa cautam o fantana …

Ma incerca o moleseala: n-are nici un rost sa cauti o fantana, la voia intamplarii, prin pustiul fara de sfarsit. Cu toate acestea, porniram la drum.

Si merseram astfel ore de-a randul, tacuti, pana cand se lasa noaptea si incepura sa se-aprinda stelele. Eu le zaream ca printr-un vis, caci, din pricina setei, ma cuprinsese o usoara fierbinteala. Cuvintele micului print imi jucau in minte:

- Adica si tie ti-i sete? l-am intrebat.

El insa nu mi-a dat raspuns la intrebare. Atat a zis:

- Apa mai poate fi buna si pentru suflet.

Nu intelegeam ce vrea sa spuna, dar tacui … Stiam prea bine ca nu trebuia sa-i pun intrebari.

Ostenise. Se aseza. M-am asezat si eu alaturi. Si, dupa o tacere, mi-a mai spus.

- Stelele sunt frumoase, datorita unei flori pe care nimeni nu o vede …

Eu i-am raspuns: “De buna seama”, si m-am uitat, fara sa mai spun nimic, la undele nisipului batut de luna.

- E frumos pustiul … – adauga el.

Si era adevarat. Intotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te asezi pe o duna de nisip. Nu vezi nimic. Nimic nu se aude. Si cu toate acestea, ceva straluceste in linistea lui …

- De aceea e frumos pustiul – zise micul print – fiindca, undeva, el ascunde o fantana.

Ma uimi ca inteleg deodata aceasta tainica stralucire a nisipului. Pe vremea cand eram copil, locuiam intr-o casa straveche si spunea legenda ca acolo s-ar afla ascunsa o comoara. Bineinteles ca nimeni nu i-a dat de urma niciodata, poate ca nici n-a cautat-o nimeni. Ea insa fermeca intreaga casa. Casa mea, in adancul inimii ei, ascundea o taina …

- Da – i-am spus micului print – fie ca e vorba despre o casa, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le da lor frumusete ramane nevazut.

- Ma bucur – zise el – ca esti de aceeasi parere cu vulpea mea.

Cum micul print adormi, il luai in brate si pornii din nou la drum. Eram induiosat. Mi se parea ca port o gingasa comoara. Mi se parea chiar ca niciodata pe pamant nu se aflase ceva mai gingas. Ma uitam, in lumina lunei, la fruntea-i palida, la ochii lui inchisi, ii priveam suvitele de par ce-i tremurau in vant si ma gandeam: “Ceea ce vad eu aici nu e decat o coaja. Lucrul cel mai pretios ramane nevazut …”

Cum un suras usor aluneca pe buzele-i intredeschise, m-am gandit: “Ceea ce ma induioseaza atat de mult la acest mic print e credinta lui fata de-o floare, e icoana unei flori ce straluceste inlauntru-i, ca flacara-ntr-o lampa, chiar si atunci cand doarme … Si banuiam in el o gingasie si mai mare. Trebuie sa ocrotim cu grija lampile: orice boare e in stare sa le stinga.

Si tot mergand asa, am dat, in revarsatul zorilor, peste fantana

- Oamenii – zise micul print – se infunda in trenurile lor rapide, dar nu mai stiu nici ei ce cauta. Asa ca se framanta si se sucesc de colo-colo …

Si adauga:

- Nu merita atata osteneala …

Fantana, pe care o descoperisem noi, nu semana deloc cu fantanile sahariene. Fantanile sahariene sunt niste simple gropi sapate in nisip. A noastra era aidoma unei fantani de tara. Prin partile acelea insa nu se afla nici un sat, iar mie mi se parea ca visez.

- Ciudat – ii spusei micului print – sunt toate gata pregatite: scripetele, ciutura si funia …

El rase, apuca de funie si puse scripetele in miscare. Si scripetele gemu, asa cum geme o morisca veche, dupa ce vantul a dormit o vreme-ndelungata.

- I-auzi – zise micul print – noi trezim fantana si ea canta …

Nu voiam ca el sa se trudeasca.

- Lasa-ma pe mine – am rostit eu – pentru tine e prea greu. Am tras afara ciutura, incet, pana-n dreptul ghizdului. Am asezat-o acolo, cumpanind-o bine. Cantecul scripetelui imi dainuia in urechi, iar in apa care tot mai tremura vedeam cum tremura soarele.

- Mi-e sete de apa aceasta – zise micul print – da-mi sa beau …

Iar eu, atunci, am inteles ce cautase!

I-am dus ciutura la gura. El inchise ochii si bau. Era dulce ca o sarbatoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrana oarecare. Se nascuse din drumul strabatut sub stele, din cantecul scripetelui, din truda bratelor mele. Era precum un dar de buna pentru suflet. Tot asa, pe vremea cand eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia liturghiei de la miezul noptii si duiosia zambetelor alcatuiau intreaga stralucire a darului pe care il primeam.

- Oamenii de pe meleagurile tale – zise micul print – cresc cinci mii de trandafiri intr-o singura gradina … si tot nu gasesc ceea ce cauta …

- Nu gasesc – i-am raspuns eu.

- Si totusi ceea ce cauta ei ar putea fi gasit intr-o singura floare sau strop de apa …

- De buna seama – i-am raspuns eu.

Si micul print adauga:

- Ochii insa sunt orbi. Cu inima trebuie sa cauti!

Bausem si eu. Rasuflam usurat. Nisipul, in revarsatul zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, ma facea de asemeni fericit. “

Nu am citit niciodata Micul Print de la un capat la celalal, dar discursurile sau monoloagele mele mai mult sau mai putin patetice, parca in ultimul timp citeaza din fragmentul asta.

Ma trec fiorii de parca mi-ar aluneca apa cu gheata de-a lungul sirei spinarii. Apoi ma culc.

Indrazneste cineva sa spuna ca sunt un obsedat mistic?

Doi prieteni. De genul celor care recomanda unul altuia,  sa invete “Meseria de a Trai” scrisa de un sinucigas.

Slava evolutiei tehnicii, pentru ca ne-a dat ocazia sa ne sa ne incantam simturile cu tot felul canale… de comunicare gsm, de exemplu:

- Salut! Cum e?

- E frumos. Parca nu timpul ar curge, ci doar un fluviu de energie, si noi am fi marea in care se varsa. Ma gandesc ca mi-ar placea sa ramanem aici. Sa ridic rapid o casa, sau… ce-o fi, un cort, si sa ne bucuram…

- Lasa prostiile! Stii bine ca n-o sa ramaneti acolo. Ce-i cu siropu’ asta de cacat? Te-am intrebat Cum E?

- Hmm…. E destul de greu sa fii “stanca” si nu “val”. Uneori chiar lupt cu mine… Inspir, expir…

- Da, se numeste respiratie. Da vezi si tu pe unde o faci, ca am auzit ca-s o gramada de canale si balti pe acolo. Sa nu te inneci !!!  (Razand in hohote.  Apoi inchide)

Inca nu ma simt in stare sa fac recenzii de filme, fiindca am banuiala ca as bate apa-n piua cam mult.

Dar nu pot sa ma abtin, in urma filmului de aziseara sa confirm cu usoara tristete ca americanii fac super fime europene. Deci iata momente cand nu am ocazia sa blamez. Bine, evident numele de Steve Buscemi ca regizor trebuia sa aduca ceva cu totul special. Interview. Cadru american, ceea ce atunci cand vorbim de tente de satira, e mai mult decat ok, dialoguri de inteligenta intepatoare, si cum bine ati ghicit ……. – autocritica neiertatoare – deliciul meu.

Singurul punct negativ e ca simplitatea firului narativ european, care scoate in evidenta modul de a juca al actorilor, are un pic de suferit. De ce? Ei bine, fiindca se pare ca sangele apa nu se face, si ne complicam un pic, de exemplu de dragul finalului cu tam-tam, cu un scurt artificiu de film politist.

Actorul n-a murit, traiasca regizorul!

Spiritul perfectionist isi spune cuvantul. Nu al meu, de data asta. Prin curtoazia unei prietene evident mai informate decat mine, fapt pentru care ii multumim cu totii,  in “ne recenzia” de mai  sus, aprecierile pozitive mai pierd un pic un pic din intensitate , din moment ce filmul “este un remake dupa Interview al lui Theo Van  Gogh”.

Da ok, nici  ”cadru american” nu e sintagma cea mai potrivita in termeni cinematografici, dar pe asta o lasam asa.

Mi se scoala parul pe spate , imi ies ghearele, si din gat imi tasneste un soi de suierat ragusit si peltic atunci cand ii aud pe unii blamand, criticand steril si neputincios locul in care traiesc, tara, orasul, natia. Vorbesc de segmentul din pacate mazsoritar, care nu are nimic constructiv in constatarile superflue. Doar o vaicareala, o victimizare pentru niste situatii pe care nu numai ca nu incearca sa le schimbe, nici nu se dezic de ele, ci in realitate le accepta cu resemnarea stupida de gen “asta e”. ( Bulgarii daca au o vorba asemanatoare s-ar traduce: “daca e e, daca nu nu”. Macar in cazul lor exista sansa “ca e” ). Hai fie, daca radacinile si mostenirea trasaturilor neamuli tau nu ai  cum sa le negi, spatiul in care traiesti e alegerea ta zi dupa zi. Si chiar daca aparent vedem bubele, si suntem atat de vehementi uneori, stim de ce alegem un anumit spatiu de exemplu cum e Bucurestiul.  Un alt segment sunt expatii. Fraaantz! da cine te pune sa traiesti aici? Pai da, ai motive bune pentru asta. Si totusi merita ascultat un punct de vedere critic, comparativ.

Subconstientul simte ca desi nu e bine, e mai bine. Din unele puncte de vedere. Insa pare-se conteaza mai mult, din moment ce aleg sa fiu aici, deci cu zsumatate de gura sa recunosc ca… e acasa.

ies din club, verific buzunarul din spate,  imi aduc aminte ca mi-am pus portofelul in fata de frica  sa nu mi se fure. Un claxon imi accentueaza balanganitul si sterg cu geaca o masina de teren parcata pe trotuar. Era zsegoasa oricum. Primul taxi se opreste. Cand am venit in Bucuresti, mult timp vazusem orasul doar noaptea. Cluburi, restaurante, prietenii cuiva, care acum sunt prietenii sau cunoscutii mei, lumini, taxiuri. Apoi s-a nimerit sa fie pe la pranz cand am luat autobuzul spre Ion. Am vazut blocurile de pe Stefan cel Mare de pe la Lizeanu.  I-am zis doar: E oribil. Acum ma uit pe geamul taxiului. Lumini. Cu indulgenta e chiar spectaculos.

si totusi, pot sa tac doar pentru ca e o alegere precum e fumatul, de care nu stiu daca am sa ma mai las vre-o data? si nu ma revolt decat impotriva scoartei pe care ne-o punem peste suflet. vrem sa acumulam. suntem ambitiosi. E un oras al ambitiilor, si asta ne face urati. Ambitia de a acumula. Vorbesc de  afirmare, apreciere, siguranta, iubire, incitare, placere, energie.  Ambitii incapatanate pentru toate astea???  Parca s-a adunat in noi cel mai feroce spirit de supravietuire si afirmare in haita – fraier contra fraier, puternic versus puternic. Iar noi ne-am ingramadit aici.  Observa cineva ca in insiruirea asta se strecoara  si unele valori si daruri nenegociabile ale vietii? Are cineva timp sa se opreasca si sa vada gradina?

Imi aduc aminte de iernile din Ciuc cand mergeam pe zsos vreo 2 kilometrii pana la scoala, pe -30 de grade . Mi-e mult mai frig acum.

vorbesc in seara asta cu un prieten cu care nu m-am vazut demult. stii sentimentul cand efectiv simti ca iubesti pe cineva, nu pentru ca ar fi facut ceva vre-o data pentru tine, nu pentru ca aparent v-ar pasa unul de altul mai mult decat se intampla cu altii, ci doar pentru ca inteligentele voastre rezoneaza, pentru ca zice ceva care parca iti statea pe limba, doar ca o face mai sugestiv decat crezi ca ai fi putut tu? 

sa vi-l prezint: e un artist vizual. nu e cunoscut, si poate nu va fi niciodata. nici macar nu s-a obosit sa-si care cu el aparatele pe care ar trebui sa lucreze, care acum stau undeva prafuite intr-o tara indepartata. motivul: e intr-o “gaura de rahat” in ceea ce priveste inspiratia lui. In plus, nici nu-i place sa se amestece in viata intima a oamenilor. Cam trist,  ii ramane sa ilustreze animale. Poate documentare? 

se autoironizeaza, subliniind ca era beat muci alaturi de un alt prieten, cum epifania lichidului-liant-social ii arunca in declaratii de gen: ” ba, nici n-ar trebui sa creem nimic. Ar trebuim doar sa mergem inainte, si pe drum sa ni se dea sanwichuri. Si noi sa continuam sa mergem”. Fantastic. Un fel de “Keep Walking. Jhonny Walker ” + niste sandwichuri.Si asa poate eviti si mahmureala.

Si acum, daca luam sensul Budhist, nu e chiar asa mare prostie. E chiar arta de a trai. Fara dorinta de a creea cu ambitie. Doar a observa. Bolnavul, in ultimele zile ale vietii, dus la gradina botanica alege sa nu vada tufa uscata, nici nu vrea sa pretinda ca aici sau acolo ar fi mers cate un chiparos in plus,  doar se bucura de gradina in sine. Explicatia e doar de dragul locului comun.

Mai lipseste sa ma vad cu vre unul din voi care sa scoata un rest de shaorma din bocceluta si sa zica: “Ia d’aci ma, lasa naibii blogul ala!”

Azi am plecat de la birou. pe la ora 13:00.

Ca urmare a deciziei mele de a(-mi) fi o carte deschisa, scriu un post, si ma intreb. Stiu, retorica s-a dus naibii de pe vremea pasoptistilor dar totusi se pare ca imi place. Moda veche dom’le.

 De ce am plecat? Mi-era chiar rau? pai nu, pentru ca si daca mi-ar fi fost un pic, m-as fi  motivat usor, o mica inzsectie de adrenalina si.. Ups, stai asa! E “Mr Brightside” pe Last Fm. tre sa dau din maini. a propos, a inteles cineva mesazsul? E vorba de paranoia. Hmm.Gata. ….ziceam de inzsectia de adrenalina pe care mi-o pot usor da in momentul in care ma gandesc cum strang mana unui fost tractorist devenit” Sief”, si-l usurez de un purcoi de bani, umplandu-i Hummerul de rosii.  Poate nu Neaparat stricate, dar ce ar mai conta. Efectul ar fi ca mi-ar trece si cea mai adanca greata. Asta tocmai cand in postul trecut ziceam cum snowboardul meu nu mai are aceeasi unsoare pe talpa. O masina de teren plina cu legume, in schimb… He-he. Deci nu e asta.

Indrazneste cineva sa pretinda ca fac ceea ce nu ma multumeste, si din cauza asta am momente cand incerc sa scap, fugind de la birou? Pai chiar si aici cred ca e vorba de un compromis, sau un drum care te alege pe tine mai degraba decat il alegi tu.  Dozele de adrenalina sunt doar semnul ca mergi bine. Sau macar…”ok” in sensul american. Si apoi “ceea ce cu adevarat mi-ar placea” “ceea ce ma reprezinta” “ceea ce ma implineste” – clisee pe care le aud de la altii, fie ca laude, fie ca sfaturi, in cazul meu sunt doar proiecte pentru care astept substanta.  Nici asta.

E cumva azi o zi in care ies in fata biroului, sub un soare generos si printre oameni zambind, decid ca viata e frumoasa, imi pun o ie de hippy si trag apa peste toate cadrele? Nu sunt eu acela, si apoi v-ati uitat pe geam? E Bleak House transpus in anul 2800 de un regizor de sc-fi prost.  In plus sunt si muncitorul cu constiinta si ambitie de ungur, care mai degraba pune capul in pamant si trage, atunci cand nu-i ies lucrurile. Stiu, parca vad pe cate unul zambind pentru ca ar asocia mai usor “a pune capul” cu  obiectul “birou”, dar pentru domeniul asta, chiar asa e.

O fi faptul ca imi permit sa plec stiind ca nimeni nu se va impotrivi ca “Dom’ director” sau “Campionu’” o taie, pentru ca asta nu s-a mai intamplat de nu stiu cand, sau pentru ca firmulita asta depinde in mare masura de mine, deci nu ne permitem tensiuni si proteste? Pai Nu.

E pentru ca uneori te plictisesti de coazsa, desi stii ca ai nevoie de ea, chiar daca nu e rau nici ca o ingrosi, nici ca pe unii chiar ii reprezinta si unora li se potriveste mai mult ca altora,  atata timp cat ramai constient ca nu asta e terenul solid pe care traiesti, ca nu asta te sustine, ca nici macar prietenii sau oamenii din zsur care te perie sau te incita, nu sunt carzsele  tale,  nu Toyota de 18000 si salariul “occidental” e ceea ce respiri. E pur si simplu viata, providenta, radacinile tale,  sau numiti-o cum vreti. As fi plecat si daca vedeam de la geam un camp plin de limuzine si bolizi, ghiuluri vanturate in aer pe degete grasute, zgarde de aur masiv pe gaturile din care s-ar fi auzit in cor: Vrem Rosii!!

Ei bine, asta s-a intamplat: acum prefer sa stau in pat cu mine in suflet si un ceai pe noptiera, sa am un motiv sa (imi) scriu articolul asta. Banal? Va doresc si voua!

ma simt ca lacatusul care a vrut sa se faca “stand up comedian”. colegii ii ziceau lasa ba, mai bine fa-te “lay down tragedian” ca ti se potriveste mai bine. toata lumea care afla de planul lui, radea in hohote.

comicul ajuns de notorietate mondiala, isi aduce aminte de incurajarile primite cu ani in urma, si constata cu un soi de (auto)ironie: “ei bine, nimeni nu mai rade acum”

am o gramada de proiecte de bloguri – pe langa dictionarul etimologic al poreclelor de bustenari, am sa fac un blog in care sa adun bancuri. cu cat mai vechi cu atat mai bine! Ma azsuta cineva?

e de cacat atunci cand oamenii isi dau termene pentru anumite lucruri, care nu depind de voia lor, decat daca isi influenteaza viata in mod artificial. Si daca e asa, e si mai de rahat. De genul: vreau sa m indragostesc in 3 zile; vreau sa ma casatoresc anul asta; vreau sa mor in 10 ani. Si acum daca incet incet reduc si existentialismul la artificialitate, parca vad fulgerele zeilor culturii lovindu-ma in freza mea de strut.

ah, cata tevatura. Si eu de fapt doar voiam sa zic cum imi propusesem cu cateva zile in urma sa scriu azi ceva nemaipomenit, si acum, nimic. Deductia: postul de fata trebuie ca e de mare rahat. Doar tocmai il scriu.

si in sfarsit si un mesaj care ar putea fi folositor pentru cineva (poate pentru mine): deseara ies pe undeva. De exemplu Loft sau Fabrica. Sau pe altundeva. Nu va agitati cu cadouri gen Maserati-ul ala pe care mi l-ai luat , Goga, pt ca nu merit, din moment ce n-am rezervat masa nicari.