Azi m-am reintalnit cu prima mea iubire. Era la fel de sexy precum am cunoscut-o prima oara. Aceeasi ochi mari si limpezi care ar putea sa-ti lumineze orice drum, o talie perfecta, si… un fund la fel de … expresiv. Pana si culoarea din obraji cred ca e aceeasi. Doar cateva riduri noi, pe care le are din cauza nu stiu cui. A mea sigur nu. “Meravigliosa creatura”
Dar cum frumusetea in cazul asta e relativa la … nostalgie, sau amintiri, nu pot sa nu ma gandesc la una din primele noastre excursii. Poza cea mai vie – noi pe marginea barajului Siriu, fumand o tigara. Incarcati de bagaje cu speranta, schimbare, si mai mult decat orice, un crez puternic. O chezasie.
Imi asum din nou apartenenta la lumea bloggerilor (de data asta nu neaparat cei cool), si preiau doua cuvinte dintr-un articol care mi-a placut. Foarte …liric – “Ca-NCer”. Si daca nu din politete, ci in mod sincer, as fi intrebat-o cum ii este, nu stiu daca sunt cuvintele pe care mi-ar fi placut sa le aud. Din egoism, evident. De parca doar atunci ar fi trebuit sa se simta Ca-NCer (si adaug eu), al noua-lea, cand fumam acea tigara pe marginea barajului. Dar nu, imi revin, ma gandesc la o alta discutie, nu numai blogareasca de data asta, cum prezentul e premiza ideala pentru binele din viitor.
Da! Asta mi-ar placea sa-mi raspunda. “Ca-NCer”.
Probabil sunt doar detalii ca are nume de.. curvishtina – Lorette, si ca este un Ford Fiesta
Planuiesc pentru prima oara sa postez un articol de tip jurnal. Nu pentru a integra site-ul asta in stupida definitie de blog, ci ca sa nu am scapare, deci sa nu ma pot mintii in legatura cu ce traiesc in prezent. Ba mai mult, pentru a-l citi cand e gata, si a avea un motiv sa ma bucur pentru ce ma intereseaza (sau ziceti-i obsedeaza, din moment ce respectivele staruie puternic in a mea minte)
Am cautat un mormant timp de o jumatate de ora, si am descoperit un munte de flori. Puteam sa ma gandesc de la inceput. Oricum, irelevant pentru Lori.
Am revazut a nu stiu cata oara filmul preferat al ultimei perioade, si de data asta am admirat, nu cantecul sau versurile in sine, ci explicatia poetului
Am sarbatorit Pastele, adica premiza pentru “L’Assunta” despre care “vorbeste” Tizian, in altarul bisericii Santa Maria Gloriosa dei Frari din Venetia.
Si nu pentru ca imi plimb ochii pe un articol al carui valoare e doar exercitiul meu de concizie (pe care cu totii am observat ca nu o am), pot sa spun ca ma bucur.
Vorbeam cu cineva de notiunea de prieten si faceam pe pesimistii si cinicii. Nu intentionez nici acum altceva, dar macar daca prietenii sunt in stare sa-ti arate cate un bolovan pe care sensibilitatea ta o va transforma intr-o borna a drumului pe care mergi, merita sa ii ai, si sa incerci sa fii.
O stare, o bere, un prieten, si deodata ca o solutie, uite! tine-o: “I’m your man”. Mi-am injurat prietenul la fiecare 5 minute din film, am coborat de 10 ori spirala, am obosit sa fiu atent, l-am reluat dupa fiecare pasaj parca prea incarcat cu sens, si am gasit la final mai mult decat as fi putut spera. Filmul despre “Domnul Joyce al zilelor noastre” a necesitat cam atat efort, dar mi-a transmis si atata satisfactie, cat ”Ulise”.
Ma intrerup ca un veritabil om al parantezelor, si compar cu ceea ce gasim pe scena la noi. Nu vorbesc de senzationalele adormiri pe scena care fac subiectul stirilor. Vorbesc de baietii de la…. cate o formatie, pe care destul de des avem ocazia sa ii vedem. Cu tot respectul pentru unii promotori, sau parti din trecutul altora. Respectivilor baieti cool, nu le-as reprosa lipsa de originalitate, cu care sunt ok, ci faptul ca daca tot au rasfoit cate un numar din N.M.E din anii 80, s-au imbracat si se misca in stilul brit, macar puteau sa afle un pic din esenta: “three cords and the truth” ca sa nu zic “the soul”, ca dam in alte genuri muzicale. Unii mai conservatori doar despre Kaiser Chiefs si Franz Ferdinand, altii in secunda doi, cu cate un pasaj amestecat de Dream Theater. As fi fericit ca avem si un curent de genul asta, ba mai mult as tinde spre a fi fan, daca nu as auzi voci fortate si babardeala aiurea de chitara si… zero pasiune exprimata sincer.
Istoria nu l-a condamnat pe Nero pentru ca ar fi ars Roma sau ca a omorat-o pe maica-sa, cat l-a condamnat pentru ca si-a batut joc de arta. O fi vrut sa fie cool?
Dar revin la un gust mai placut, la fiori pe sira spinarii, la cineva care a trecut prin perioada Hyppie, si in afara de perioada “Chealsea Hotel” nu s-a coborat la decadenta si popularitatea de rock star sau la ambitii americaniste de a schimba lumea. Vorbeste celor care vor sa-l asculte, si e auzit ca …surpriza: vocea sufletului.
Ca un har al lui Dumnezeu, pe care il vedem “daca se face voia Ta”, si daca avem abilitatea de a recunoaste, vom afla alt har. Dintr-un moetley crue, aflam de exemplu cum canta Antony “If it be your will”
si ca sa fac pe desteptu’, aflam de cel care “ne arata unde sa privim printre mizerie si flori”, cel care coborand de pe munte aduce mesajul ingerilor (precum considera Edge), cel care nu a avut talentul ci rabdarea sa asculte si perseverenta de a reda fidel, cel care vede cum lumea se sparge si se disperseaza in indivizi pragmatici si insingurati, pe care nici crezurile comune nu ii mai duc spre convergenta in iubire, pe care nu ii mai leaga nimic, dar
“the ponies run, the girls are young/the odds are there to beat” (A thousand kisses deep)
asta de fapt e un test de dependenta. Nu e aplicabil pentru cei care stau la servici si in loc de tigara, in pauza baga rapid un post. Chiar necesita liniste. Necesita si cunostinte de engleza (desi nu e eliminatoriu), si capacitate de deductie.
De exemplu, un cunoscut, si-a dezvoltat intr-atat dependenta si admiratia pe baza unor materiale de genul asta, dar in alt format, incat a ajuns sa faca anunturi usor penibile in public, cum ca n-ar putea sa nu iubeasca pe cineva care vine din tara lui Joyce si Beckett (asta ca tot e azi St. Patrick’s Day)
in caz ca nu sunt din nou cel intarziat, si de fapt materialul sa fie vechi de nush cati ani, si mai toti dintre voi sa-l fi vazut deja, asta e primul meu gest de altruism pe blog. Adica poate asa, ne mai reducem cu totii dependenta de zgomotul de fond enervant din camera, reclame la care ne belim ochii, sau filme dupa care curge sangele pe sub masuta Tv.
“si iata am revenit pentru cel de-al treilea si ultim episod…”, precum mai aud pe cate un invechit de la TV, blocat in stereotipe din epoca trecuta. de parca nu ar vedea toata lumea ca a revenit. De fapt de cand nu m-am mai uitat la cutia aia cu scandal, poate a mai disparut stangacia asta.
Voiam sa scriu o poveste simpla (dupa o piesa de teatru pe care o vazusem cu ceva timp in urma) intr-un mod cat mai complex, si apoi sa ma bat in piept ca eu sunt cel mai indreptatit sa evidentiez morala, pe care vezi Doamne eu o pun cel mai bine in aplicare. Mam razgandit. Mi-am dat seama ca atat eu cat si persoanele de care imi pasa, in cel mai bun caz doar tind spre a o pune in aplicare.
ca urmare simplificam si scriem asa:
Poveste despre pitici: Cica un nene la un moment dat (un fel de Gepeto) se saturase de stat asa cu batranetile lui, se apuca si ciopleste o gramada de pitici. Da o ceata intreaga. Intr-o noapte – miracol: piticii prind viata, si pleaca din casa lu’ mosulica si se ascund intr-o vaiuga din padure, unde isi construiesc un orasel in care toti sunt in competitie unul cu celalalt. Fiecare competitie trebuie sa aiba castigatori si invinsi, incepand de la concursurile de sarit coarda pana la cele de recitat. Pentru a se distinge in functi de abilitatile lor, piticii lipesc unul pe celalalt fie stelute, fie puncte gri. La un moment dat unii ajung chiar sa-si lipeasca pe ei insisisi semnele reusitelor sau esecurilor lor. Napastuitul cetii, unul care a primit si si-a lipit de cand se stia doar puncte gri, in momentul descurajarii maxime, vede o pitica care e goala. Nu are nici puncte nici stele. Se hotaraste ca vrea sa fie si el la fel. Pitica il trimite la al nostru Gepeto. La fel se intampla si cu un alt pitic acoperit din cap pana in piciare cu stele. Cei doi pitici aflati la extremele aprecierii, se intalnesc la mosulica, si li se explica despre cum ei sunt valorosi in sine, fara a fi admirati sau dimpotriva respinsi de ceata.
Morala intr-adevar ar fi super potrivita pentru revolta mea fata de valorile artificiale prin care se face diferenta in haita in care traim. Gen exacerbari ale dorintei de afirmare, orgolii care creeaza rupturi dar te fac frumos in fata ta, ambitii si termeni pe care ni-i dam pentru a modela artificial ceea ce nu putem controla. La fel e valabila si pentru cei care in mod mazochist prefera sa se balaceasca in aparenta lor mizerie.
Numai ca cel aflat in pozitia de predicator, (sageti mari care blincane pe ecran si arata catre mine) ar trebui sa aiba ca suport puterea smereniei (adica despre ceea ce promisesem la un moment dat cuiva ca am sa vorbesc). surprinzator nu? Smerenie si putere. Merg ca nuca-n perete. Ei bine, nu. Nu vorbesc despre intelesul pe care in mod fals il cunoastem ca ”sensul crestin”, (stiti voi, pilda cu obrazul) ci mai degraba in sensul budhist – cel in care sufletul tau poate sa vada gradina din spatele tufei uscate; deschiderea catre partea buna adusa de destin, si evitarea greselii de a exclude posibilitati sau din potriva, de a le forta pe altele.
Dar si asa, chiar daca nici eu, nici cei care conteaza pentru mine nu reusim pe deplin asta, e bine macar ca tindem spre. Ba mai mult, e admirabil cand unora le iese fara sa lupte cu ei insisi pentru a avea gratia asta. E pur si simplu incurajator.
Poveste despre atitudine business: A observat cineva ca atunci cand esti mort de oboseala esti cel mai capabil sa chefuiesti? Studiile arata ca cica muribunzii au avantul vital cel mai puternic, sau bolnavii de plamani, apetitul sexual cel mai feroce. probabil e acelasi mecanism. Hei -rup, hop in masina, 40 kilometrii, chef. Dupa o zi de munca, doua pachete de tigari de caciula, si creier spalat de solutia de adrenalina si stupiditatea discutiilor. La intoarcere, un coleg insinueaza ca ar fi gasit motivul pentru care m-as fi inhamat. Evident, un gand bine ascuns de mine, un plan concret, ce mai? o intreaga tactica pentru a schimba doua vorbe cu o anumita, si vezi Doamne, cica foarte anumita persoana. Ca deobicei, primul impuls din partea mea: cel defensiv. Apoi ma opresc, respir, trec peste faza de arici, si explic cu toata sinceritatea, toate argumentele logice, psihologice sau mai stiu eu cum se numesc, ca era pur si simplu doar nevoia mea organica de socializare, de apartenenta. Rezultatul: a doua zi aceeeasi convingere a colegului meu, amintita in zeflemea, cum ca eu nu fac nimic neplanuit, ca totul trebuie sa duca la un rezultat, si intentiile sunt bine mascate, manipularea auditoriului. Simt imaginea falsa creeata in capul lui, deschid iarasi portile sinceritatii si… stop. Renunt pentru ca il vad prea convins.Cu usoara tristete observ doar ca am mai intalnit acuza de manipulator , cum sufletul meu nu a mai fost catusi de putin expresiv pentru acea persoana, dupa ce a prins imaginea asta.
Va mai amintiti de personajul nuimit Sorin. Imi spune de-a dreptul fascinat ca sunt a doua persoana de la care aude observatia asta. ”Trebuie sa fie frustrant” imi zice. Pai chiar e. Nu mai conteaza ca ma simt flatat ca cineva mai are falsa boala profesionala de care sunt banuit, cu atat mai mult cu cat e singurul geniu in bussiness, pe care il stiu. In schimb conteaza aprecierea inteleptului nostru: cum atitudinea asta denota dorinta de comunicare clara (fortand ingratele limite), cum e premiza pentru a construi si corecta sau evolua, cum intr-adevar are efect atunci cand interlocutorul trece peste orgoliul ca banuiala e mai corecta decat mesajul, … cu alte cuvinte nu ramane la impulsul natural de a se face arici. Sau ziceti-i atitudine defensiva. Sau sa nu mergem mai departe, nu se stramba la vederea copertii unei carti cu un ochi incadrat de un triunghi, inainte de a incerca sa-si miste ochii macar un minut pe hartia ce urmeaza paginii de garda.
Daca in episodul de ieri am stat la colt in genunchi pe samburi de porumb, azi sunt premiant. Merg spre casa cu papionul desfacut, diploma mototolita, iar coronita zboara catre prima ghena.
recent o prietena imi spune ca s-a distrat citind articolele mele. In sfarsit, ma gandesc ca as putea primi o critica oarecum avizata despre ele. Ei bine, raspunsul vine ca o fortare a spiritului critic, mai putin ca o critica: “te pierzi in sentimente”. Primul impuls, cel defensiv bineninteles: “de parca atunci ai fi pe o cale dreapta, cand te-ai lepada total de simtiri” (stupid, nu?). Apoi imi dau seama cat de inutila este apararea, ba mai mult, si solicitarea criticii, si ajunge sa-mi amintesc de rolul blogului. Nicidecum dorinta de afirmare marunta din mai toata “blogosfera” (cat de stupid sa fie si cuvantul asta?). si in spiritul acesta:
poveste despre un fapt divers: o persoana pe care am ajuns sa o admir, imi povesteste despre o carte, cu niste descoperiri extraordinare invaluite intr-o critica pertinenta si argumentata al procesului de afirmare al unor lideri din istoria recenta a lumii. Titlul si autorul imi pica in cap ca o caramida – Radu Cinamar, 12 Zile. De fapt nu, modul in care se intampla ca Sorin (hai sa o chemam pe “persoana respectiva” asa) ajunge sa citeasca prostiile astea ezoterice: sotia lui citea cartea seara inainte de culcare. La care Sorin imi zice: “stiam ca-s niste tampenii mistice ale sotiei mele, dar inainte sa etichetez definitiv, m-am decis sa o citesc si eu. Am citit-o in doua zile” Si acum mi-o recomanda.
Pentru a nu avea iz de talc privat, un scenariu identic mi se intamplase cu nu mult timp in urma. Diferenta – … intuitiv, nu?
Atunci cand stiu ca o dovada a lipsei inteligentei este emiterea de pareri preconcepute, eu ma consider Inteligent…
(pentru a nu fuma prea multe tigari deodata, am sa regizez o scurta trilogie de poste. Daca nu ati inteles - Werbung!)
dupa un necrolog cu tenta personala (si aici credeti-ma, mai bine nu mai insist in ceea ce inseamna pentru mine, si cum resimt in continuare evenimentul) nu vad nimic mai potrivit decat sa consemn socanta analiza a unei prietene despre un “party mishto”, eventual in postul mare si… dupa caz, personal.
un spatiu super tare, cu oameni cool care bineinteles cunosc codul “nu vorbesti cu persoane necunoscute” iar cu cele cunoscute nu prea mult, pentru a nu da impresia ca nu ai fi “autonom si independent”, adica cool. Cacofonia se impune din cauza basinilor.
discutie pe masura: de ce ingrediente avem nevoie pentru a avea un chef reusit?
1. sa fie lume frumoasa
2. sa fie muzica buna (adica ce sa intelegem? probabil pe masura oamenilor sau a privirii elitiste in timp ce se plimba prin imbulzeala)
3. sa existe bautura, sau orice alta substanta incitanta care are efect asupra comportamentului e potrivita, as adauga eu (asta la modul in care in clubul respectiv o bere la 0,33 e 10 ron)
4. sa fie atmosfera
5. sa existe interes erotic
drept urmare, ma felicit ca macar subiectul asta nu am ajuns sa il disec. Avand in vedere ca in cele 10 minute pe care le-am stat ma simteam in plus, mi-am imaginat cum ar fi un chef doar cu fotomodele, care danseaza haotic pe muzica de Bach, cu niste tunuri dintre care unele sa improaste participantilor sampanie in moaca, de parca ar fi castigatorii unei curse de Formula 1, altele sa scoata fum de marijuana sau sa bage jeturi de coca, asa, ca aia mai timizi sa ajunga sa arate ca niste brutari, inainte sa se energizeze total. Pentru atmosfera totul sa fie innabusit in fum de betigase parfumate, iar pentru sporirea interesului erotic sa se proiecteze pe pereti filme porno.
Ma gandesc ca, precum in multe alte cazuri, ar trebui sa fie mai simplu si sa puta mai putin. Daca l-as fi intrebat asta pe taica-meu, mi-ar fi zis: ” pai daca ma simt bine e misto, daca nu, ma duc acasa”. Ceea ce in cazul de mai sus am si facut.
