vand rosii

Si ziceti ca ati sarbatorit…

  Am dus o munca de miner pentru a incerca sa aflu ce simbolizeaza momentul pentru romanul mandru de “crezul sau drept”, si am inteles ca fie suntem niste mistici perfect ermetici, totul petrecandu-se la nivelul sinelui fara sa transpire nimic, fie ne este totuna daca suna clopotelul de la gatul iepurasului sa ne reunim cu familia pentru o mica ghiftuire , sau sirena fabricii pentru a pleca la o destrabalare la mare de 1 mai.

Religia Ortodoxa e superba pentru ca e plina de simboluri (de la trecutul pe sub masa, la inconjurarea bisericii) dar de unde peretentia ca cineva sa le inteleaga, atunci cand majoritatea nici nu stie ce exact se sarbatoreste. Moartea si invierea ca sa ce? Ca pacatele noastre sa ce? Ca sa mergem in rai si nu in iad,  adik unde?  Bifam un balci numit slujba de inviere, cumparam bratari fosforescente la intrare pentru a ne lumina calea in biserica fara curent deci fara sunet, respiram un damf de tuica amestecata cu bere si usturoi, bagam o barfa, dar nu in soapta ca nu ma aud de vecinu’, ne imbulzim (ca asa am invatat la stadion) la un inconjor de biserica, furam niste lumina in lumanare ca sa avem noroc tot anu, sa nu uitam de apa sfintita ca bunica e bolnava si daca i-o turnam pe gat poate se face bine, un pic de anafura ca sa mi se indeplineasca dorinta pe care mi-am pus-o si, si hai odata ca mi-e pofta de carne si am tenisii murdari.

Daca ne-ar santaja  D. Day Lewis alias D. Plainview si ar trebui sa zicem ” I’m a false profet and God is a superstition”, n-ar trebui sa ne fie greu. Asa ca ma astept in continuare sa ne folosim de ceea ce numim Dumnezeu sau Credinta pentru a ne umfla ego-ul si a incerca sa obtinem ce dorim in a noastra proiectie, fara sa conteze ca “echilibrul intre Ego si sine este liniste” cautarea careia e prea complicata oricum.

Daca ganditoarea evreica (atentie, evreica!) Simone Weil zice ca “daca ar trebui sa aleg intre Isus si adevar, as alege adevarul, pentru ca sunt convinsa ca m-ar aduce inapoi in bratele lui Isus”, noi avem noroc ca il avem direct pe Isus, si asta ne permite sa avem fiecare adevarul lui dupa cum ne convine pe moment, fara efort.

Avea dreptate Woody Alen cand zicea:  “Daca e adevarat ca exista Dumnezeu, crestinii il pangaresc cel mai mult. Asa ca aleg sa nu fiu”

P.S.: celor care considera ca am folosit prea multe cuvinte sau ca nu au inteles, le recomand un roman de Coelho sau o emisiune de pe Pro Tv.

Tocmai discutam azi cu cineva cum e sa stai intr-o sala, si sa te simti nevoit sa te abtii de la un ras in hohote pentru ca ti se pare ca ar fi de porc, atunci cand cei din jur sunt oripilati sau ingroziti de ce vad. Destul de frustrant. La fel se intampla si cand ceilalti afiseaza o mina distrata, zambesc sau chiar scapa cate un ras pufait, iar tu iti innabusesti plansul sanatos aglomerandu-ti lacrimile intr-un nod in gat cu rolul de dop pentru manifestarea naturala.

Nu am vazut inca un film, ba mai mult nu e nimic nou si senzational, ci este o piesa de teatru care se joaca de ani la Green hours – Oase pentru Otto.  Daca citesti textul Liei Bugnar nici macar nu te da pe spate. Doar doua pasaje care m-au atins – cel cand curva isi imagineaza ca si-o trage cu sotul ei care o racoleaza de pe centura, apoi merge acasa pentru a-l asteapta tot pe el, si pasajul unde e descris tabloul pictat de fiul acesteia.  Se pare insa ca expresivitatea Dorinei Chiriac in joaca de-a rasul plansul molipsitor, in rolul de novice in ale prostitutiei, toate intr-o nota de infantil si dragalas, schimba totul. Ah, mai sunt sunetele masiinilor, rahati de caine si gunoi, o borna kilometrica din gips. Si avem o piesa de teatru ca specie figurand mai peste tot ca si comedie.

Mda, poate ca nu toata lumea recunoaste desuul purtat de Lia Bugnar ca fiind perfect identic cu cel in care dormea cineva cunoscut, sau grimasa care preceda plansul Dorinei Chiriac nu li se pare ca seamana cu cea a unei anumite persoane.  

Piesa se termina, nodul dispare, proasta inspiratie sa vorbesc despre cum am trait-o, si iata-ma caracterizat: “pai acum inteleg de ce se indragostesc fetele de tine”. Nu ma las, self-esteam-ul meu nu are voie sa fie pompat: “mda, probabil din aceeasi cauza ma si parasesc”

Dupa ce m-am autocaracterizat ca sensibi la stomac, dependent, aberant, si am ajuns si la obsedat, e cazul sa o mai bag si pe asta cu masochismul. In cel mai sincer si pur mod. In ultimul timp cel putin.

E adevarat, nu am orgasm cand ma doare spatele de la condus ore-n sir fara oprire, sau atunci cand am o criza de inima de nu mai pot sa respir, e adevarat ca-mi trece macar prin gand ca ar trebui sa fumez mai putin. Dar am obeservat ca exista niste situatii care daca ma ranesc, imi creeaza o stare de liniste si chiar o unda de fericire. Automat, fara efort.

Incerci sa-ti exprimi o apreciere, si ti se intoarce ca dita-mai ciocanul de spart bolovani, pocnindu-te in cap. Iti spui o parere cu scopul de a pune in valoare pe cineva, si el te ataca de parca ai fi vrut sa-i intepi cu un ac prezervativele din sertarul noptierei. Ambitia de a-mi anula increderea in mine nu e resimtita ca nesiguranta, ci ca aroganta, fals, infumurare, sau ca am scopuri ascunse. Dar e Dumnezeiesc de placut sa fiu jignit sau cel putin neinteles. De parca in urma unei nedreptati as fi ajuns pe taramul fagaduintei, dupa rataciri de 40 de ani.

De altfel la noi la Praga e superb. Traiasca primarul P.D-ist si Luxten-ul amiralului iluminist sef, ca daca nu ar fi blocuri in zare, n-as fi zis ca-s in Oradea.

Una din zilele trecute ramasesem siderat de un blog despre cum sa obtii ceea ce iti doresti in viata – in afaceri, in dragoste si alte parcele din campii pe care ii bate autorul. De fapt stupoarea venea din faptul ca nu e americanul ala care are prezentari pe la World Trade Plaza, si bou cum esti dai 1000 de parai ca sa beneficiezi de supliciului de 12 ore in scaun cu fond sonor  o voce ragusita de exaltat. E un timisorean care iti ofera un “Curs Gratuit Pentru a-ti Implini Visele”. La fel cu toate cartile pe care le-am citit despre cum sa te prostituezi mai bine (in incercarea de a ma perfectiona, daca tot fac asta de cand ma stiu).  Descoperi partea trista: daca inlaturi mai tot ce e considerat  relevant de catre autor, gasesti pasaje cu care rezonezi, sau iti dau idei.

Asa ca daca valerica asta se mai si imbogateste in urma genialitatii lui, de ce sa nu incerc si eu? In speranta ca daca vecinul are o capra de vanzare, si nu moare, cumparati si de la mine cadavrul asta de ied(ued). Ca recomandare, gasiti “partea trista”, sau pur si simplu urmati pasii:

Azi am avut primele momente de fericire dupa mai bine de 6 luni. Nu multumire sau simpla bucurie sau confort, ci fericirea aia care it face inima sa aiba impresia ca nu mai poate, si o sa explodeze de bine ce-i e. Cum se procedeaza:

1.  Se conduce cu viteza apreciabila pe un drum care coboara printre doua dealuri acoperite cu zarzari in flori. Intr-o curba tre sa fie miros de iarba si muguri, in urmatoarea, de balegar.
2. In dreapta sa ai persoana pe care stii ca o iubesti (nu neaparat simti), merge si un alt eu al personalitatii tale schizofrenice
3. in moaca tre sa-ti bata un soare opac, moale, ecranat de nori; de preferat sa fie si spre asfintit
4. Asculti ceva de genul Remy Zero (sau alta formatie care iti place mult dar ale carei versuri nu le stii prea bine, pt ca altfel cantatul iti va distrage atentia) 
5. Acum partea mai grea: te gandesti la ceva ce consideri tu ca ar fi cel mai nasol lucru care ti se poate intampla (gasiti voi: moare mama, faci accident pierzi o mana si un picior si mai ai si ghinionul sa nu ramai impotent, Castiga Steaua Champions League si ajunge Becali presedinte, intr-un an se tripleaza numarul masinilor din Bucuresti… va descurcati). Daca ti s-a si intamplat, esti norocos fiindca nu mai trebuie sa te chinui sa te imaginezi
6. apoi tragi aer in piept, dar cu grija ca persoana de langa sa nu creada ca oftezi, si sa te intrerupa
7. Si acum, cu cea mai mare convingere, ii multumesti destinului ca te va fi adus in situatia respectiva. Nu pentru ceea ce se intampla in mod real, pentru ca ar fi prea simplu in conditiile date, ci pentru ce te caci pe tine de frica si ti se poate intampla chiar tie. Te arunci pe jos si ii pupi picioarele elegantului domn, asa cum esti, cu o mana, un picior si eventual o erectie. De ce? Pai pentru ca dansul va scoate maximum din viata ta (si tu esti convins de asta), fara ca tu sa faci vre-un efort, iar situatia in care te-ai imaginat ar fi doar o etapa in acest sens. 

Expiri, si esti fericit.

 Ah,uitam. Aveti noroc. Cursul a fost gratuit, asta si pentru ca vom gasi o deuteronomie favorabila pentru numarul pasilor.

E oare cazul sa va spun despre cum mi s-a parut un film care se numeste “Play it Again Sam” de Woody Allen, sau poate despre filmul meu cu acelasi titlu?  Prima varianta poate intr-un alt post, a doua nu promit.

Asta fiindca nu mai are rost sa zic prea multe despre mine, din moment ce intr-o discutie ” ascutita” ca umor si remarci, de genul celor care imi cam lipseau, se adevereste ca  as putea linistit sa scriu Manualul Obsedatului. S-a votat in unanimitate de catre persoane super credibile mie. De exemplu eu. Ma umple mandria, traiasca posteritatea, noul val, generatia cool, sau zice-ti-i Underground, care abia astept sa devina “mainstreem”, si care va avea de unde sa invete. Promit lectii detaliate in cele mai diverse domenii.

Si lasand (partial) aberatia deoparte, atunci cand va aparea un film despre un obsedat cu numele meu, inseamna ca imi voi fi castigat gloria mult dorita. Numele regizorului si mai ales a scenaristului devina, am sa vi-l dezvalui mai incolo. Eh, ce sa-i faci daca nu mai sunt la moda filmele despre camioane in care se incarca rosii.

Pana la premiera pot sa zic ca evrising iz andar control. Slava Domnului al Altcuiva decat al meu. 

Niste prieteni, in drum catre un chef de zi de nastere (excelenta atmosfera de altfel) fac o referire, sub nu mai stiu ce pretext, la un film. Titlul imi apare in fata ca scris pe coperta unei carti de colorat din copilarie. Deschid sa rasfoiesc… nimic. Zero. Am trei certitudini: l-am vazut, e spaniol, si mi-a placut. Nici un nume de actor, regizor de unde, ba mai mult, nici macar o scena. Mai putin important este ca se numeste “Albastru inchis aproape negru”.  Frapant. Consum filmele. Le devorez dintr-o nevoie la fel de instinctiva, cu a ma hrani. Exagerand, aproape la fel de des. Dupa un timp nu-mi mai ramane nici macar o urma de gust.

  Solutia e sa vorbesc despre ele. Macar despre unele. Cu cine? Ei bine, cu closetul. Fara pretentia de a scrie recenzii, pentru ca asta presupune un pic de siretenie, fara sa denote neaparat o cunoastere a procesului filmarii, sau a statutului pe care il are, si reuseste sa-l asume actorul metamorfozat in pielea utilajului.

WinterReise

regizorul - jamais cuche avec: Hans Steinbichler.In rolul principal un alt “bichler” – Bierbichler, la fel de necunoscut mie.  Prezenta actritei Sibel Kekilli este un elegant adaos de culoare si  feminitate. In continuare sunt fascinat de evolutia de la “Hotel Fichmikgut”  (unde ma intreb ce rol ar fi putut sa aiba) la premiile castigate dupa “Gegen die Wand”. Aici confirmata si din postura rolului secundar.

Filmul e plin de poezie. O gramada de pasaje de evitat pentru cei care au oroare de lirismul din arta cinematografica. Nici o problema, pentru ei avem scene de actiune, de manifestari animalice nostime, si chiar un iz politist. Ca locatii avem imagini autentice dintr-un orasel din Elvetia, tumultul din Nairobi, si caldura din peisajul salbatic al Keniei,care aproape radiaza din panza alba. Una peste alta, aproape literalmente, o bijuterie de film.

Pe scurt: Dementa unui batran afacerist scapatat. Evidenta inspiratia regizorului din ciclul Winterreise a lui Schubert, compusa in perioada premergatoare mortii, printre crize de aparenta nebunie dar si raze de speranta. Si cum altfel ar fi putut sa se termine filmul decat cu motivul cel mai controversat al operei mentionate – cei trei sori. Dovada bolii autorului, mentionarea pur si simplu a unui fenomen optic, sau … metafora mortii.

ahhh … ce anume, unde, si mai ales de ce? 

In primul rand imi cer scuze pentru dezamagirea creeata celor care intra pe blog si se asteapta sa vada cine a mai bagat un coment, cine s-a mai ofuscat, cine mai promite sa-i dea ungurului in gura, sau ca a mai auzit ca undeva pe marea intindere a netului scrie si ceva despre el.

Trebuie sa-mi asum lectia invatata si sa-i dau partial dreptate celei care zicea: “Ti-ai facut blog, nu jurnal cu cheita”. Pe de alta parte, ba da, ca sa si intelegi ce spune un post sau altul, trebuie sa ai o anumita cheita. Si ma refer la cei care dintr-un post in care e cuprinsa admiratia mea pentru un anumit spatiu, cu oamenii care-i apartin, cu nonconfirmismul, cu libertatea si omenia pe care o au in sange, scot ceea lor li se pare ca nu e “kosher”  si o intorc in injurii mergand pana la sovinism.

Ah, ca postul nu era scris cu aprecieri de genul “mishto” ,”cool”, “belea”, “tare”, sau ca are un iz acid, e alegerea mea. E altfel. Ca si Busteniul.

Daca e sa-mi cer scuze de ceva, si o fac la fel de “public” precum am scris-o  in articol este pentru un detaliu care face referire la cineva dintr-un cuplu. Dar si aici, atentie mare, barfa si dezbaterea intre voi a subiectului, e cel putin la fel de invaziva ca si pasajul in sine.

Despre notiunea de ”public”. Pot sa asigur pe toata lumea, ca nu-si castiga cele 5 minute de faima daca scrie ceva aici despre el. Valabil si pentru mine. Am subliniat-o deja de pre multe ori. Blogul e in primul rand pentru mine, pentru “voma mea” si poate inca pentru cativa carora le-am dat eu, sau au gasit cheita.

Deci postul nu mai exista. M-am saturat. Blogul nu e un articol, iar pentru cei care inteleg mai greu un mesaj, si le place sa se racoreasca injurand, le recomand site-urile cluburilor de fotbal.

Imi aduc aminte acu vre-o 8-9 ani ma simteam total stangaci in a emite o apreciere de exemplu despre un film, o piesa de teatru sau un actor. Stateam ca bou’ in sala, ma uitam la ce se intampla, radeam sau stateam cu ochii beliti, la sfarsit imi sintetizam invataturile si concluziile filosofice, de parca ar fi fost talcurile povestilor auzite de la bunica,  iar cand ieseam ceea ce puteam sa zic era ceva de genu’ … bffwoughf. (evident, uneori mi se intampla si acum). Asta imi aduce aminte de un coleg care cica asculta Cold War Kids sau At the Drive In , a citit chiar si vre-o 10 romane la viata lui, dintre care cel mai mult i-a placut Dostoie-b-ski, mai merge si pe la teatru, dar cel mai relevant detaliu despre el este ca incepe fiecare propozitie cu un.. Baaahh!

Neavand o pregatire sistematica intr-un domeniu cel putin adiacent cu cel al teatrului sau filmului, cu o gandire terna de inginer, ma hotarsem sa aflu despre anumiti indici (ca la meteoroleogie - daca mercurul arata ca presiunea este…. atunci vremea va fi….) in urma carora ne vom da seama daca actorul a jucat bine sau mediocru. Pana la urma ideea nu a fost rea, pentru ca mi-am dat seama ca respectivii indici nu prea exista, sau oricum limita intre concret si subiectiv e al naibii de subtire (si) in cazul asta. Cu alte cuvinte, ca sa zici daca actorul a jucat bine sau rau, in primul rand te bazezi pe impresia ta, apoi tragi cu ochiul in stanga si-n dreapta sa vezi ce zic altii “mai avizati”, te ajuta daca la mijloc e si vre-un premiu, incerci sa invalui totul intr-o exprimare ingrijita (in ultimul timp chiar pretioasa la Gorzo de exemplu, care imi placea, dar nu pot sa ma abtin din spirit de fronda pentru cei usor iritati de “intelectualisme”), si… gata. Ai recenzia.

Fara a avea pretentia ca scriu recenzii, sperand sa nu dau impresia ca detin adevaruri absolute (asta daca tot mi-au zis cel putin doua persoane, deci merg si ma culc), ce mi-a placut, si ce nu:

2 zile la rand, doua filme  – Cocosul decapitat de Radu Gabrea, There Will be Blood de P.T. Anderson.

Cocosul decapitat: Un dezastru! Proasta idee sa-l vad, doar pentru ca e romanesc, si asta vezi Doamne nu se rateaza. 

- ce mi-a placut: se vorbeste germana. Ba mai sunt  si cateva cuvinte in maghiara (motiv pentru injuraturi cu tenta nationalista; de altfel nu va obositi, pentru ca nu le mai public). Locatiile alese sunt frumos surprinse.

 - ce nu mi-a placut: regizorul ingramadeste ca intr-un sac scenele, nu cumva sa-i scape ceva din romanul lui Schlatter, si din asta iese o insiruire de intamplari si dialoguri banale. Elevi de clasa a 5-a pregatiti de profa de romana pentru sceneta de la inchiderea anului scolar ar fi jucat la fel de bine. Oribil de teatral. Uneori ti se pare ca au prompter. Dialoguri simple, previzibile, miscari inexpresive, de parca ar fi fost invatate in fata oglinzii.  Scenariul mi se pare slab de tot, cateva masini de epoca, niste costume, si cam asta e toata atmosfera de anii ’40.

There Will be Blood: multumesc de invitatie. Neasteptat.

 - ce nu mi-a placut: E american (mai si aduce a western, de fapt chiar este). Are o gramada de scene memorabile in sensul Holywoodian – explozii, actiune tata. Tine 2 ore si 40 de minute. A castigat Oscar. Titlul mi se pare ceva de genu’ “Razbunarea lu’ Van Damme care ii taie degetul mic lu’ Stalone”.

 - ce mi-a placut: Este focalizat pe modul in care joaca Daniel Day Lewis, doar Paul Dano  il ajuta substantial(Eli), si oarecum Kevin J o’Connor (Henry). Exista un singur conflict real intre nu mai mult de doua caractere. Cadre vii ce surprind gesturi, expresii ale fetei, accentul si modul de a vorbi au rol sugestiv in cum sunt definite personajele. ”Fascinante riduri”, ochi cu umbre si scantei, grimase, toate cu o perfecta naturalete. Am urmarit fata si mainile lui D.D Lewis (culoare, negrul sub unghii, miscari) , si nu am avut nevoie de mult mai mult. Daca nu l-ai vazut in Little Miss Sunshine pe Paul Dano (alt rol de freak), ai sa-l vezi intotdeauna ca pe un fanatic religios. Deci superlative absolute si in cazul lui.