vand rosii

Ca sa incep prin a ma lauda, daca as lua statistic preocuparile mele culturale din ultimul timp ar predomina un singur joc. 3×90 plus inca vre-o 30 plus inca 20 fac in total vre-o 320 de minute din ultimele 3-4 saptamani, focalizate pe jocul inceputului de vara, nu e putin zic. Si daca de-alde Institutului Cultural Roman nu se jeneaza sa faca paralelisme intre film si fotbal cu ocazia galei de deschidere a unui festival, de ce as face-o eu?

Legatura pe care o gasesc intre evolutia unei echipe la Campionatul European si spiritul lui Hanecke este lipsa, respectiv prezenta organelor barbatesti invelite delicat in pielea numita scrot.

Daca un antrenor cu experienta nu va sti ca pentru a te afirma trebuie sa joci, un regizor gen Hanecke o va face si atunci cand jocul este aparent banal si se numeste Thriller. Ba mai mult, o va face cu jet puternic, impotriva vantului.

Jocul meu e unul atipic pentru un diletant atat intr-ale fotbalului cat si ale cinematografiei (cu atat mai mult genul thriller): vad un film (ca doar suntem la sectiunea de rigoare) despre care stiu ca este un remake, dupa care ma uit si la original.

Funny Games U.S. 2007 are scenariul identic cu Funny Games 1997 (distributie si productie austriaca). De ce “…U.S” si de ce cu actori americani? poate ca si pseudocinefilul Hollywoodian sa aiba sansa sa prinda ceva din ironie sau din scuturarea regulilor genului din care face parte filmul.

Motivul este cat se poate de clasic: cel al familiei terorizate in vacanta. Si incep impunsaturile la adresa spectatorului care se asteapta sa iasa victorios din sala de cinema, cu ustensilele inca sangerande de la exemplara pedeapsa aplicata raufacatorilor.

filmul incepe cu suprapunerea violenta a death metallului asupra muzicii clasice, si distributia scrisa cu litere rosii de-o schioapa, in stilul mult mai evident din Grindhouse (Rodriguez si Tarantino).

Rolul de “honney” “sweet heart” “I’m sorry ..” ii prinde pe Tim Roth si Naomi Watts de ti se intoarce stomacul pe dos. Asta daca ne gandim la un Reservor Dogs respectiv 21 Grams, de exemplu.

Baietii rai au infatisare de ingeri care vor vorbi cu publicul, ne vor hrani sperantele ca asistam la un thriller clasic, prin intermediul unor pariuri, vor derula filmul inapoi atunci cand le va conveni (si noua evident ca nu), isi vor justifica violenta prin clasicele “copilarie nefericita” “a fi foarte gay” si a i-o “trage lu’ ma-sa”. Ei bine, nici unul din motivele de mai sus adevarate. Ajutoor, manipulare!!!

Moare copilul atunci cand te astepti sa fie salvatorul nebanuit. (personal cum prefer relatia sot-sotie celei de mama-fiu sau tata-fiu, imi placea ideea ca supravietuitorii vor fi parintii ).

cutitul care ne asteptam sa fie folosit la razbunarea din ultimul act, este doar motivul pentru o replica pe cat de cinica, pe atat de remarcabila: ” asta da spirit olimpic!” ( ras histeric dupa 12 ore de cand am vazut filmul)

In concluzie,in ultimul timp mi-am dat seama ca unele filme ajung sa-mi placa la nebunie dupa cam o zi de la vizionare. Asta dupa ce pripit, la sfarsitul filmului, zic ca e de rahat.

“A trecut o ora jumate de cand trebuia sa fii acasa. Surprizele Cin-Cin nu le mai vezi o luna, iar pentru fiecare 10 minute intarziere, calculeaza cate o zi, de azi incepand, in care nu mai iesi la fotbal.”  A fost pedeapsa cea mai dureroasa pe care am primit-o de cand ma stiu – limitarea libertatii, sfarsitul lumii. Eram in clasa a V-a.

“Nu va suparati, imi puteti spune cum se ajunge la gara internationala?”. “- Vreti sa mergeti acum? E ora zece jumate, daca veniti dupa unspe, stati in afara unitatii pana la cinci dimineata. Daca nu respectati programul de functionare al pensiunii puteti pleca. Nu, nu insistati, nu exista alta solutie decat sa va cazati altundeva”. Suntem in 2008, am pretentia (cel putin) ca intre timp am mai multe clase. Sunt pe o colina din cele 7 ale unui oras superb; sau nici nu stiu, Bucium o fi colina de rezerva, in caz ca s-ar descoperi ca Roma s-a construit pe 8. Hmm.

 Am in fata un “cabanier” alcolic, cu nas borcanat, privire impertinenta, nicidecum in masura sa ma condamne la “pedeapsa capitala”. Imi simt mana zvacnind pentru a se infige in gatul arogantului. Nu se intampla. Raman cu senzatia de frustrare, cu ochii si palmele arzand de neputinat, as putea sa plec sa caut altceva, sunt mort de oboseala si e 10 jumate, sunt in orasul in care nu stiu decat sa ma pierd sau sa pierd, ce rost are sa (ma) fortez. Sunt in camera, imi vine sa urlu sau sa rad isteric, nu-mi trebe citit, Tv, net, Spatiul asta imi transmite filme gratuite oricum. Ironic.

Tot raul spre bine: dorm 10 ore.

Astept momentul cand Iasi-ul ma va face sa afirm: “Tot binele spre bine”

   ”comedy makes everything better”? pai atunci: “Ha, fucking Ha !

Prima oara ca am fost  intr-un oras considerat atractie pentru straini, si numi-am dorit sa vad nimic nou.   Planuit oarecum, era sa revad o statuie care ma fascineaza,  dintr-un anumit Dom, si pe langa serviciu sa fac ceea ce nu apuc acasa – shopping. Prozaic.

Neplanuit, mi-ar fi placut sa nu aflu in ultima zi, atunci cand nu mai erau bilete, de concertul lui Nick Cave.

Planuit sau nu, seara de seara am luat cina la Restaurant.

De exemplu la cel mai mare “lant de restaurante”  din lume. E la fel de usor sa recunosti un roman precum e sa recunosti un Mac. Unu are un M mare si galben, al doilea o grimasa. E adevarat, conditia de cersetor in strainatate restrange un pic gama de natiuni din care ar putea face parte un individ. Dar cand vezi o gura arcuita in jos, in stilul Becali, Mihaela Raduescu, Oana Zavoranu,  sau 90% din populatia Bucurestiului, atunci cand vrea sa inspire compasiune, modestie, superioritate, dispret,  suferinta, aroganta sau mai orice atceva, nu vei intelege nimic din starea de spirit a respectivului , dar vei sti sigur – e roman. La un moment dat stau cot la cot cu puradelu’, el haleste un Happy Meal, eu Un Big Mac. Adica “junk”. O fi valabil chiar pentru toata lumea sintagma la moda – “ esti ceea ce mananci” ?

Tipic italienesc, intr-un conac de provincie. Atipic – inconjurat de 6 octogenari. Ma simt de parca as face o actiune de caritate la azilul de batrani, ideea de iad a simturilor mele estetice. Picaturi de saliva in ochii mei, in timp ce ascult o altfel de italiana; un deget bagat in urechea paroasa  in repetate randuri,  pentru a regla aparatul auditiv;  zambete cu dinti rari si stricati, bube pe chelie, puf alb pe ici colo in loc de par, Mutu sustine Fiorentina; “partidul tau ar trebui sa rezolve asta, nu al meu”, si spumantul alb care se scurge pe masa. Nici o paguba. M-as fi straduit in zadar sa ma imbat din suculetul asta cu bule.

“Fumatul poate se ucide”. Super! Pachetul de tigari lasat pe masa – motiv de socializare cu chelnerul. Botoseneanul nostru vorbeste ca Raducioiu. “Vreti sa port cafelele?” “Da, da’ vezi, poate nu le porti pe camasa”. Vocea conexiunilor defecte din capul meu  - Sorin, imi povesteste despre Indonezia.: “Acolo, European fiind, esti un semizeu. Simturile si pretentiile fata de cei din jur sunt mult schimbate. E greu sa te intorci”. Cu picioarele pe pamant adaug, in timp ce imi aduc aminte de cineva de pe un piedestal. Si inca de cineva. Dam sa plecam, “Florine, ti-ai uitat bricheta! Scuze,  asa chem eu cine nu stiu nume”. Simpatic.  

Vicky are 1,80, un fund rotund, ochi albastrii, ten bronzat, par brunet si un pic vopsit in roscat. Miscari invatate, “sunt superba si o stiu mai bine decat oricine, e misto sa fiu lasciva si usor plictisita in timp ce schimb scrumiere sau debarasez mese”. Un vanzator de trandafiri Indian e alungat cu un zambet artificial si cinic. Scoala gesticii caraghioase italiene i-a lasat ce e mai … bun. Nu pot gresi, o atitudine atat de evidenta de printesa nu poate avea decat o est europeanca. Din nou Sorin, aceeasi voce, despre imigranti: “ In viata omul are cateva trenuri, si ar fi bine ca macar intr-unul sa se urce. Nu tine de intelepciune, ci de inspiratie” Eu, aceleasi conexiuni  bolnave, am mai auzit asta, doare, nu era momentul, nu stiu cum reuseste de fiecare data. Bag pula! Vicky ne aduce nota. Am doua incercari: Prima – Ucraina – gresit. Moldova – am castigat pariul. Nu mai e printesa, ci doar surprinsa. Doua secunde, nu mai mult. Plecam: eu: “Multumim!” (tare si articulat), raspuns: “Grazie! Arivederci.”

M-am intors, a trecut si ziua copilului, ciresele au aparut demult (cred), de data asta nu restaurant ci bar (publicitatea o facem dupa ce-ti iese autorizatia). Suntem 7, ma simt excellent,  plecam pe la 3. Cu ocazia asta mi-am mai temperat (ca sa nu zic racit) o prietenie sau doua (respectivilor le recomand “Mr Brightside”). Daca e asa sau altfel, pentru mine merita.