Daca nu mi-as fi visat fricile si frustrarile cu intensitatea multiplicata cu o mie, as fi zis ca perioada de izolare dintr-un orasel uitat de lume cum este Lubbecke, a fost ok. Ca un repaus la sanatoriu. Ah intradevar, somnul si filmele luate la pachet au mai fost intrerupte de niste reprize de fortari intelectuale si probabil inutile – numite cursuri.
Nici Dortmund, sau mai exact Hotel Senator nu a adus prea multe noutati – poate doar ca mi s-au terminat tigarile si filmele. Prima problema s-a rezolvat cu 4 Euro, a doua insa, s-a transformat intr-o redescoperire si s-a numit scurt metraje.
asa ca pot sa concluzionez despre starea mea de spirit din ultima saptamana:
Printre altele ma laudam cu multe multe filme vazute, de imi si imaginez cum cineva ma intreaba “Pot sa te ating?” urmand injuratura – poanta din bancul cu pescarii. Ca sa nu fie neaparat nevoie, adica pestele uneori este rezonabil de mare, pot sa zic ca avusesem o saptamana prolifica, si anume cea cu Globurile – in sensul cinematografic al cuvantului, nicidecum cel becalian.
“Slumdog Millionaire” imi fusese recomandat de un prieten, fara sa stiuin ignoranta mea de cinefil laudaros ca in vre-o 5 zile urma o decernare de premii, ba mai mult nici nu ma interesa, din moment ce e vorba de un fel de incalzire pentru Oscar. Macar daca ar fi fost vorba de numele personajului din Toba de Tinichea. Dar nu, e tipul acela de joc in care sunt mai multi concurenti si americanismul castiga.
Dupa ce am vazut filmul am spus ca “trebuie sa castige ceva”. Nu pentru ca as sti cum o pelicula ajunge sa fie desemnata de un juriu ca fiind cea mai buna, ci pentru ca doream.
Este ca o emblema pentru ce spun despre filme, ca si despre experiente, in general. … si anume ca…. rezoneaza cu. Este si motivul pentru care mi se intoarce stomacul pe dos cand citesc recenzii impersonale ca niste sinteze de pareri ale altor cunoscatori mai avizati, mai priceputi, mai pretiosi, si la fel de impersonali. Si lantul continua.
Siiii iata intrebarile:
-“ cine a fost actorul din filmul Zanjeer?” - l-a inmuiat in closet pe Jamal, pentru a lua un autograf , precum ma-am vazut plin de rahat inchipuindu-ma in pozitia lui Frank Miller. Personajul din Revolutionary Road nu va fi niciodata liber sa traiasca, tarand cu sine si pe cei ce-l iubeau.
-“Ce tine in mana dreapta Rhama?” se leaga cu momentul mortii mamei, declansandu-se fuga nebuna, cascada de evenimente ce nu se va opri pana la “Who Wants To Be a Millionaire”.Sau precum “Tierra” incepe cu un fulger ucigas, poti observa cum moartea tatalui unei prietene te poate apropia de oameni sau “Angel”-i noi.
-“Care era numele celui de-al treilea muschetar?” il duce pe Jamal inapoi la momentul cunoasterii Latikai. S-ar putea ca nici pentru tine sa nu mai conteze raspunsul daca iti aduci aminte de triunghiuri ca cele din “Vicky Cristina Barcelona”
Ati prins ideea: Imi place ca rezoneaza cu a rezona. E simplu? Pai uite, nu sunt milionar si nu mai sunt sigur ca asta nu conteaza. Sau poate ca “It’s ment to be” J
Si mai e un motiv: cand s-a terminat filmul mi-a trecut prin cap truismul cum ca e atat de greu sa creezi ceva original. Pe langa ideea concursului televizat, nu e putin sa te lipsesti de actori preferati juriilor, sau doar … buni, cu scopul de a adauga valoare artistica. In plus regizorul face din Bolywood bici, avand si spiritul autocritic de a incheia cu un generic tipic filmelor sapunoase indiene. Ma gandesc ce ar mai spune acum tipul care a scris una din cronicile de film de pe un site pe care-l butonez frecvent. Era vorba de “Stranger Than Fiction”- un colaj original din idei des intalnite, dupa umila mea parere. Respectivul aplica tactica criticii tip Mircea Badea, pentru a parea destept si fin cunoscator.
Ma blocasem la postul cu haosul. Intre timp lumea s-a folosit de niste sarbatori in modul in care a inteles sa o faca. Cum ar fi sa se intrebuinteze mult cu cuvantul lumina, mai ales in legatura cu SMS-uri.
- “Eu nu inteleg… Tu cum mai poti sa mergi si maine la birou cu acelasi ardei iute in fund pe care-l ai de cand te stiu? Ok, e firma ta, iti place ce faci, dar chiar si asa…”
Ca raspuns ia de pe dulap un avion de aeromodelism. E lipit cu spuma poliuretanica, vai de capul lui. Il pune pe masa de ping-pong din sufrageria casei care am impresia ca nu va fi niciodata terminata. Apoi aduce o cutie a unui avion nou-nout care asteapta sa fie montat. Alearga in hol, taraste un dita-mai sacul in care disting doua padele galbene. - ”Ah e caiacul gonflabil!”. Imi tranteste pe masa schiurile primite de Craciun si-mi zice de nus’ ce “carv”. Piesa de rezistenta, de fapt rezonanta (exotica) e arcul. Imi arata cum se incordeaza si-mi povesteste cum sageata trasa de la 30 de metrii a ratat tinta si s-a infipt intr-o oala. “Da, oala, din metal, din ce altceva!?”
Am in fata o expozitie de jucarii si raspunsul la intrebarea din titlu.
Bine atunci sa fie… vreo o suta si poate douazeci de filme, Venetia cu gust umed de amagire, Istanbul cu senzationalul si incitantul atat de apropiat, Milano cunoscut dar cu aceeasi statuie la fel de noua, Muntenegru cu o apa proaspata siroind prin suflet, Toscana cu Siena si San Gimignano, Samothraki cu plaja goala si piele fierbinte, Nessebar cu vedere la mare, Zurich, un pic de Ljubliana, Oxfordul rece si intepator prin turnuri, Dublinul vesel si bolnav, Oceanul cu stancile. Si n-am zis nimic despre “party” in Delta, Vama – interdictia incalcata, Adamclisi….Adamclisi, sau Vadu cu cotiera murdara.
Punem poza cu jucarii in rama si (in)notam pe spate – 2008?
Nicidecum – scriu din camera din Lubbecke. Adevarat, ar fi fost mai primitoare daca aduceam o carpeta cu Rapirea din Serai, pestele de sticla de pus pe televizor si un resou.
