La intoarcerea din Portugalia citeam din Povesti Despre Nebunia Obisnuita a lui Bukowski. Regasirea se termina prin a-mi transmite senzatia de greutate de pe umeri a datoriilor, care insa nu mai inseamna nimic daca ultimele cuvinte ale nuvelei sunt “Am reusit!” (bine, ce altfel de eliberare putea sa evoce obsedatul decat cea dintre coapse).
Intre timp observ ca merg in cercuri. Cate un actor se schimba, rolurile se inverseaza uneori, dar deja-vu-ul parca nu se mai termina.
Cliseistic, stiu, cu totii o avem, bla bla… nu ma intereseaza atat timp cat apasarea e reala, si este in piept. As prefera sa am datorii si sa trebuiasca sa muncesc in ocna tot restul vietii.
Daca am reusit ceva, in schimb, este asta: ” - ZI ! “
Acum astept. Aici:
martie 23, 2009 at 1:59 pm
Zi: ai reusit?
aprilie 18, 2009 at 3:41 pm
e rau dc ne consideri pe toti ca actori in propria-ti piesa pt ca astfel e normal sa nu-ti putem impartasi sau intelege “apasarile”.in cel mai fericit caz vom fi actori buni.prefacuti perfecti. ce-ar fi sa incepi cu adevarat sa ne vezi.open arms,open hearts,open legs,open doors. cu totii asteptam.cautam. visam.Unii mai mult ca altii, unii mai des, unii cu ochii deschisi uitand sa traim. dar suntem aici regizorii propriei noastre existente din care faci parte si tu.Asa ca zii tu!Noi ascultam deocamdata; contemplam.piesa acum incepe..shhh