Eram cam nedrept cand spuneam ca as scrie despre filme, dar scuip despre muzica pentru ca “imi sta in gat”. E clar, atitudine de Ion: “cand e varza nu-i butoi…” sau “Cand fu’ Tache nu fu’ Tica…” Acum n-am decat sunete in cap.
O impacam asa:
Spre rusinea mea, am ascultat Joy Division abia acum vreo 4 ani, atunci cand mi-am dat seama ca muzica, in ceea ce ma priveste in mare masura, e conectata cu insula aia numita Marea Britanie. Tot spre rusinea mea, am reusit sa vad Control abia acu vreo 3 saptamani. Cumva, in cutia cu eticheta ” Aici e de mine” tot timpul s-a nimerit cate cineva cu care nu te mai intalnesti pe strada. Nu, indiferent pe unde te mai plimbi pe bila asta. Cu Ian Curtis nici n-as fi putut vreodata, din moment ce inca nici nu eram in stare sa articulez o jumatate de cuvant atunci cand el a murit. Adica pe 18 mai 1980. Si acum imi dau seama ca filmul nu este despre Joy Division, ci despre Ian Curtis. Mai exact despre Curtis adica Joy Division.
Dar ce e de spus despre un film biografic? Pai multe. Mai ales atunci cand regizorul nu e chiar regizor ci fotograf (sau ma rog, fost fotograf si regizor de film in devenire – Anton Corbijn). Si filmul porneste de la o poza (continuand in aceleasi culori), poate cea mai renumita, si anume de aici:
Mai ales cand dupa ce vezi filmul, ramai cu acelasi fel de muzica ce inca palpaie in tine dupa un conert care ti-a placut. Inainte sa ajunga amintire, sa spui ca a fost, inca ii mai auzi ecoul.
Dupa un film biografic care da impresia de atata fidelitate, te intrebi banal “da’chiar asa sa fi fost?” . Ai toate motivele, pentru ca desi nu este exhaustiv ci mai degraba un colaj de momente, descoperi cam tot ce stiai din punct de vedere vizual despre ei. Adica tot ce inseamna videoclip sau filmari cu formatia, apare jucat si pus la punct la minimul detaliu in film. Ajungi sa exclami “ah, decorul ala il stiu, l-am vazut pe youtube”. Apoi cu reflexul de amator te intrebi daca actorul seamana. Si da, seamana. (Sam Riley, un necunoscut si mai notoriu in lumea filmului decat regizorul). Iar daca mai stii si ca filmul este facut dupa biografia scrisa de Deborah Curtis, ajungi sa-ti doresti sa aflii mai mult.
Chiar si cu finalul pe care il stim, nu vom avea un spectacol epic nici un moment. Nu e dementul cu viata despre care sa vorbesti in ziarele de scandal, in drama lui nu gasim nimic senzational. Nici macar cantitatea de alcool nu excede bunul simt britanic ( o garamada de scene cu berea-n bot, si cam atat 
). Vom avea cate o farama din fiecare componenta: Casatoria cu Debbie, copilul, Aniik ( o radianta Ana Maria Lara ), epilepsia, oboseala. Uneori ti se pare ca regizorul, alias camera, are o atitudine de-a dreptul timida. Ce e mai putin vazut, dar inteles doar daca stii despre viata unui britanic in detaliu, este o anumita moralitate innascuta. De unde si ceea ce cred ca ar fi nucleu dramei lui Curtis. Nimic ciudat cand cineva considera dragostea ca fiind punctul central al existentei. Cliseistic ai putea spune. Dar momentul critic este cand Ian realizeaza imposibilitatea de a se rupe de ceea ce numea “o greseala” (casatoria la 18 ani cu Debbie) pentru a fi fericit cu Aniik. Deci unde este Rockstarul? N-avem. Cu atat mai mult cu cat in plina apreciere, Ian simte ca nu mai poate intra pe scena. I se cere mai mult, dar el nu mai exista. Pentru ca “Love Will Tear Us Apart”
Si mai avem… Precum ca localizarea in timp si contextul sunt tot muzicale - iese pentru prima oara cu Debbie la un concert Bowie, in noapte dinnaintea sinuciderii il gasim langa un pick-up in care se invarte un vinil al lui Iggy Pop…
Dar ce mai!? daca vrei mai mult despre muzica britanica pe care o asculti acum, vezi-l pe Ian Curtis in Control.
Nu vei sti niciodata cand este programat urmatorul concert.
