Si cu asta am trecut bariera a doua lucruri: pauza pe care mi-a impus-o impresia ca mestec sticla atunci cand recitesc posturile vechi, si promisiunea ca n-am sa ma folosesc de expresii din limba cea de toate zilele, care pare mai expresiva dar defapt este doar mai … “mainstream”.

Sau mai bine sa vorbim despre pisici ca-i mai usor, si a te pricepi e echivalent cu a-ti placea.  De exemplu despre Pisicile Persane. Doar de la distanta, si cu grija daca esti iranian, pentru ca Republica Islamista interzice sa ai astfel de animale de companie.

Si cam despre asta este vorba in filmul lui Bahman Ghobadi. Doi tineri care vor sa intemeieze o formatie de indie Rock,  cauta sa ajunga la Isfahan-ul muzicii, la Londra. Incepand din anii ’90, dupa ce muzica Grundge ajungea in “mainstream” – adica la moda, unele formatii tindeau sa ramana “sub pamant”.  Sigur, nimeni nu se gandeste la indie ca la independenta spre care aspira Negar si Ashkan, si anume de a se exprima prin ceea ce le place, intr-o tara unde acest lucru e interzis prin lege. Sau ca underground inseamna literalmente in pivnita sau intr-o cutie de doi pe doi de pe un bloc, asa cum sunt nevoite formatiile sa cante in Iran. Nici ca indie Rock ar putea fi tradus Rock indian, cum aparea pe subtitrarea de la cinemateca Elvira Popescu.

In ultimul timp avem tendinta sa apreciem realismul obsesiv si asta sa devina un indicator de valoare. Ghobadi, cu toate riscurile asumate din punct de vedere politic, este militant, programatic, aratandu-ne un alt fel de realism, mai putin tehnic. Personajele traiesc in continuare in afara decupajului sau, in afara camerei, mai putin ca rezultat al metodelor regizorale ci  pentru ca asa este in realitatate. Pentru ca formatiile, dupa ce se termina filmarea scenei, vor impacheta, vor iesi din studioul improvizat in beci, pe strazile Teheranului,  avand grija sa nu dea de banuit despre ce s-a intamplat acolo. Ai zice ca jocul actoricesc ar fi perfect daca personajele si-ar trai viata pe ecran. In unele scene asa si e, in altele ai tendinta sa spui “se vede ca joaca” sau “joaca prost de-adreptul”. Dar atunci cand observi ca  Negar Shagagi si Ashkan Koshanejad sunt atat de constienti de prezenta camerei,  detectezi frica de a fi pe o inregistrare ce ar putea sa-i incrimineze. In realitate. Nimic mai autentic.

Colajele de clipuri cu muzica lor si imagini din capitala iraniana, au tendinte Holywoodiene fiind partea mai putin valoroasa, mai ales pentru ca mi se par comune ca si procedeu. Dar sunt  placute la nivelul gustului meu mediocru. In plus vorbesc despre un univers cum imi imaginez ca ar putea creea Orwell.

Pentru mine, ca vedeta platitoare la cinema sau la festivale de muzica indie cu maximum 200 de spectatori pe seara, solist cu  microfonul sticla de bere sau chitara racheta de tenis, este cel mai bun film vazut anul asta. Pt ca, pe o astfel de fundatie sufleteasca de “wannabe, sau macar  “wanna..say”, adusa de spectator in sala, colajul documentar-videoclip-joc construieste un turn de emotie ce se termina brusc intr-o fereastra. Nici nu mai conteaza ca cei doi din film in prezent sunt formatia Take it Easy Hospital din Londra, sau ca impreuna cu muzica lor calatoresc sigur spre mainstream, pentru ca  inevitabil asa functioneaza. Totusi unii sunt in stare sa faca mai mult pentru a deschide fereastra asta. Sau maximum.

La urma urmei, ca sa ma si contrazic, am aroganta sa spun ca e usor sa te entuziasmezila la idealismul lui Ghobadi, la nimic altceva decat nevoia de a se exprima a lui Negar si Ashkan, adica la ceea ce lejer numim nevoia libertate… Cat de importanta este la un nivel fundamental, in contradictie cu un alt idealism (excludem improbabila ipoteza a manipularii maselor), si anume ca Allah si urmarea Lui este singura libertate, ramane doar de ales.

Intr-adevar, Insh’Allah, nu e rau daca optiunea e la andemana fiecarui individ.