Prima oara am iesit din curte cu o lesa de 600 lei lungime. Ca cica meritam. Doar castigasem concursul de tip cenaclu pe teme patriotice, organizat de tovarasu’ Paunescu Al Nostru - directorul de atunci al scolii, purtatorul verdictului de colaborator cu securitatea, dat de parintii si profii mai de bun simt. Asa ca puteam merge in excursie in Moldova.

Indiferent cat de mult s-a lungit sau s-a scurtat lesa asta mai apoi, de fiecare data alergam cu limba pana la genunchi, cu pupilele dilatate cat ochii, si bale siroind, pentru a inghiti fara sa mestec oameni, orase, dealuri, stanci, biserici cu toate providentele cu tot. Finalitatea – ragaitura ce suna a “Vhhuuooaaauu!”.

S-au mai schimbat lucrurile, desi multi n-ar zice.

Prima biserica ce-si merita un numar apreciabil de interjectii a fost Frauenkirche din Munchen. Mi-as fi dorit ca cea mai inalta nava principala din Europa sa fie si mai inalta, pentru a putea adauga si mai multe decoratii in forma de sunete agramate. Macar inca una sau doua… Tin minte ca la etapa Domul din Milano, nutream un fel de mandrie ca atata frumusete a zecilor de turnulete il aplauda pe Dumnezeu. Atunci nici nu m-as fi gandit ca poate il inteapa.

Padova, Venetia, Florenta, Paris, Lion, Oxford, Wiena Budapesta, Praga, Zurich… nici nu mai stiu cate catedrale, si care unde…

Anul asta mi-au cam picat pe umeri titanicele coloane ale catedralei din Malaga, si i-am vazut pe jerpelitii muritori de foame si ciuma  ai vremii, ridicandule si punandu-le una peste alta. A culminat cu Cordoba, unde in sculpturile in lemn de abanos si in muquarnas, vedeam lesurile de crestini timpurii, peste care cadeau mii de cadavre de musulmani, impinsi de piciorul ”reconquistei” crestine, si uite asa ne ramane un simbol al catolicismului, loc de pelerinaj, “a greather beauty” precum incerca sa ne convinga pliantul.

Acum, in Hanovra – ironic, orasul pe care il vizitez mai degraba obligat, sunt in cea mai frumoasa biserica. Nava principala este bolta cerului, fara usi, vitraiile sunt bucati de sticla colorata suspendate in spatiile din ziduri, de fapt o curte de piatra si un turn ars. Picturile interioare sunt executate haotic, dar fara gres de catre maestra iedera.

Ma gandesc ca seamana cu acel “noi” care pentru a fi CEL MAI, a avut nevoie de bombele unui razboi mondial sculptandu-ne coloanele de ego pana la pamant, rupandu-ne incuietorile din peretii de inchistare, si subtiindu-i cu fum.

Macar pana la urmatoarea batalie. Ultima, sper, si cu o alta insemnatate.