La telefon parea mai tanar. Dar, la expozitia din vara trecuta, la o prima discutie fata-n-fata, imi spusese ca este de varsta mea, si ca este familiar (aproape familial) cu Romania, a fost casatorit cu o romanca. A fost? Defapt nu e ca parea batran… era altceva… “Mama da’cand ai apucat sa te casatoresti, sa divotezi, si sa ajungi sa si arati atat de inspaimantator, mai Quazimoade?” Chel sau span, sprancene …nu stiu sigur, dinti stricati, niste tentacule cu care apasa de zor pe taste, butucanos, scund. “Bine mai, dar macar dentisti veti fi avand in Austria aia cu sistemul vostru medical infailibil…”

Faptul ca era atat de sigur de capacitatile produsului sau, nu ma ajuta in a-mi fi macar simpatic. Nici ca-mi dadea informatii compromitatoare greu de verificat, despre concurenta mea.

In tot rastimpul dintre momentul cand ne-am cunoscut si saptamana trecuta mi-a raspuns greu la  mailuri. Daca punem si gripa mea cu febra cu tot, chiar nu aveam niciun chef de nicio intalnire. Dar daca tot a venit….

Si a inceput bine: “Salut Michael, uite-te la noi, eu sunt racit, secretara ta imi spusese ca si tu ai fost bolnav, ce se intampla, imbatranim?” Si cand ma pregateam sa ma plang mai bine…  – “Cu mine? Cancer.” In timp ce-mi explica concis, asa.. cum ar fi  fost vorba de un fapt divers, despre raze X, cum ca tumoarea este intre vertebre si asta face foarte riscanta operatia, m-am surprins ca frica bate compasiunea. Pentru ca iata, se poate.

Campurile inca adormite in bej se despicau cu viteza de-o parte si de alta a autostrazii, care apoi se infigea violent in pufii metalici de la orizont. Guerilla inca avea semnal.

Cu riscurile diplomatiei abandonate, am incercat sa colorez tacerea si l-am intrebat despre fosta sotie. Ceva despre 5 ani impreuna, 8 luni de casatorie, ceva cu agresivitate, posesivitate, era clar: daca mi-a zis si ca ii place orice fel de muzica,  nu aveam nimic de discutat inafara de job. Parea mai implicat daca imi spunea cum a condus de la un client din Hanovra la Linz, unde de la 2 a.m. pana la 4 a.m a lucrat la birou, apoi a condus pana la Viena, a luat avionul, si uite asa la ora 10 suntem impreuna in masina mea.

La Slobozia, ochii-i spalaciti erau doua led-uri halogene. Din cateva click-uri a facut sa creasca pe ecranul Laptop-ului un corp de mobilier, iar pe fata celor doi tamplari potentiali clienti, care stiau ca mobila se face cu ciocanul si cuiele, am observat un zambet de admiratie.

La restaurant, dupa ce mi-a spus despre singurele 3 zile de concediu pe care le-a avut in 2 ani si jumatate, am incercat o gluma, cum ca, bine… la modul la care e devorat de munca lui, o inteleg si pe fosta…. Ezitarea si expresia nostalgica mi-au aratat ca l-am atins, mi-a placut ca nu a fost defensiv, evident ca devenise asa dupa divort.

In timp ce l-am condus de la masina la intrarea hotelului, am bifat formalitatile – “multumesc”,  “ba nu, eu multumesc”, “a fost o placere”…Mi-a intins mana. M-am aplecat, am ridicat trollerul lui, al naibii, un laptop si 3 pliante sa fie atat de grele, am urcat scarile si l-am pus in fata liftului. Impotrivirea lui Michael nu a facut decat sa nu dea nici o sansa tuturor celor din holul hotelului sa piarda macar un pic din penibilul situatiei.

In drum spre casa imi faceam controlul ipohondric asupra starii fizice. Antibioticul plus niste efervescenta si abnegatie pentru munca de tip Michael, si uite ca nici urma de febra, respir bine, e seara, si nici macar nu ma simt obosit. Nici serviciul nu mi se parea chiar asa de rahat, ceea ce e rar pentru ora aceea a unei zile de vineri. Sau pur si simplu e rar.