Nu de data asta!
il urmarisem recent intr-un interviu pe Tarantino, cum spunea cu toata convingerea ca publicul american este mai sofisticat decat cel european, noua fiindu-ne suficienta o prezentare asemenea unui tablou, unui cant, ei in schimb fiind trecuti de etapa asta. Motivul pentru care foloseste tehnici de a-si incita, a tintui in scaun spectatorul. Ca raspuns, noi ne enervam pentru ca ne consideram superiori, noi apreciem realismul.
Malick, dupa The Tree of Life, pe langa Palm D’Or si-a primit suturile de peste tot. De la americanii cu viermi in fund care n-au rezistat la minutele interminabile de eruptii solare si supernove pe muzica de Bach, Bethoven si Brahms, luandu-si-o si de la secta “noilor realisti europeni” (cei de la noi observ ca au abilitati inclusiv de politicieni).
Sunt curios catora dintre noi nu le pasa ca vor fi acuzati de penibil sau vor fi etichetati “naivi” daca intreaba inocent, cu voce tare: “Ce este viata?”, “De ce exista suferinta?”, “Cine esti tu Doamne? vreau sa te cunosc!”, “Unde erai cand….” pentru a concluziona apoi cu “Omul este fericit doar daca exista iubire”
Este ceea ce face Malick in povestea lui despre o familie de oras mic american. Personajul Jessicai Chastain, mama, are o aparitie gregoriana, plina de gratie. Tatal, Brad Pitt, sever, indarjit, ajungand chiar sa nu fie dorit in preajma de catre cei trei fii. Copii sunt jucati foarte…autentic (ca sa nu spun realist). Despre Sean Penn cel haituit, despre clisee, stereotipuri, sau tehnici regizorale si valoarea lor cinematografica nu voi spune decat ca fiecare episod chiar are un rol in a transmite un mesaj. Exista un “deci” dupa fiecare secventa, fie ea si cu un dinozaur calcand pe cap o alta creeatura preistorica.
Ca spectator, poate ca vei astepta cu nerabdare ecranul negru cu multe nume de la sfarsit, poate vei fi nerabdator sa discuti despre lipsa de subtilitate, sau pur si simplu in timpul filmului vei simti recurent cum parul de pe antebrat iti atinge bluza de deasupra. Daca Malick a fost in stare de atata sinceritate, imi calc pe inima si recunosc ca fac parte din ultima categorie.
Odiseea Spatiala 2001 a lui Kubrick a avut si la vremea respectiva contestatarii ei, iar acum o vedem la cinemateca. Nu stiu daca peste 50 de ani oamenii vor merge sa vada The Tree Of Life pentru ca este istorie sau daca vor simti in loc de emotie respect. Filmul insa va spune acelasi lucru despre el insusi: “Eu Sunt!”
