Conduc 4 ore, asta daca imi strunesc suficient simturile pentru multa acceleratie. Pentru a-mi resuscita filmul ala demult vazut cu adolescenta si copilaria infasurata in iubirea exagerata a alor mei. Cu dealurile fara marcaje turistice care mi-au ascuns ca iarba trebuie asociata cu ” verde” iar alaturarea celor doua cuvinte insemna miros de gratar si muzica din boxe de masina. Unde spectaculos nu inseamna stanci ascutite ci fascinatia fricii amestecata cu miros de cetina a unei paduri intunecate. Unde soarele este o minune prin raritate dar si elementul care potenteaza spectacolul. Linistea este racoare, umed, obscur. Iti spune, ca si Dumnezeu, doar : Eu Sunt.
In barul de pe Petofi, de marimea unei garsoniere, la un cognac descopar ca mai am prieteni aici. Giacomello este doar o cunostinta noua, dar referitor la filmul Katalin Varga, este mai mult decat pot afla din toate interviurile ante si post premiera. Sau recenziile si comentariile pline de un ego ce se doreste afirmat prin inteligenta si complexitatea cunostintelor celor care la scriu.
Imi povesteste intreaga epopee a nasterii filmului, cu mostenirea lui Strickland din care englezul se hotaraste sa faca un film, buget care se dovedeste chiar prea redus, participarea la festivalul din Salonic la sectiunea “Work in Progress”, fericita intalnire cu Tudor Giurgiu, postproductia Libra Film, si premiile de dupa.
Titlul este doar expresia admiratiei regizorului pentru filmele germane si austriece din anii ‘60-’70. Un nume si atat. In realitate Katalin Varga fusese un fel de Badea Cartan varianta secuiasca feminina, care candva pe vremea imperiului Hapsburgic mersese pe jos pana la Viena pentru a pleda pentru drepturile ei. Conexiunile cu personajul sa le sublinieze criticii. Ok, sunt rautacios, o putem face cu totii, noi privitorii de rand.
Un singur lucru i se pare cu adevarat relevant lui Giacomello sa-mi spuna despre semnificatia filmului: legatura dintre spatiul secuiesc si om. Dar nicidecum nu in sensul in care s-au avantat ai nostrii sa-i spuna – Baltagul, Fefeleaga, Miorita. Natura nu ne da semne interventioniste in calatoria noastra, nu trebuie sa stim sa interpretam semnificatiile ei, ca doar nu citim un roman de Coelho. De fapt vorbim impropriu de o singulara si simpla legatura. Mai degraba un tot. Omul cu dramele lui sunt o componenta, la fel ca si cadrul, la fel ca si baladele sau dansul. Cred ca aici este de fapt forta regizorala, pentru ca avem o lume creeata, un glob ermetic izolat de timp pe care-l tii in palma, te uiti in el si observi o intreaga dinamica, o furtuna. Se desfasoara sub ochii tai. Particular, da, cu o drama, un subiect simplu in aparenta, care nu e nici pe departe atat de greu de urmarit pentru “noi astia cunoscatorii” , care am vazut filme de Inaritu, Amenabar, Kiarostami, Cohen sau thrillere independente de Rian Jhonson sau clasice de Hannecke.
Ca paranteza la de-alde lu’ Giacomello – glob in glob – povestirea lui Katalin despre momentul violului intamplat cu 11 ani in inurma, intr-un ton liric si cadru pe masura, in barca, sub ploaie, are o incarcatura emotionala frapanta perfect transmisa prin imaginea suprarelista si oniricul discursului. Si interpretarea Hildei Peter. Daca scena iti trezeste fiorii ascunsi si adormiti in sira spinarii, sau la un momendat te surprinzi inspirand lacom si doar asa iti dai seama ca pana atunci ti se taiase rasuflarea, inseamna ca ai inteles.
Per total filmul mi se pare mai putin moralizator decat s-a spus, vezi Doamne ca regizorul si-ar fi dorit sa fie, si a esuat. Este o desfasurare de sentimente, pe alocuri foarte sugestiv revelate.
Intorcandu-ne la ceea ce scartaie totusi, la discutia cu actorul de la barul minuscul de pe Petofi, imi spune despre cum el si Hilda au trebuit sa convinga regizorul ca scena discutiei celor doua personaje, unde Gergely o abordeaza pe Katalin, mai trebuie lucrata. Mmmda. Cam asta se intampla atunci cand regizorul este de alta nationalitate decat actorii. Intr-adevar autenticitatea personajelor are de suferit mai ales la nivelul discursului. Avem un film secuiesc, dar personajele sunt maghiare.
La urma urmei cand cade cortina, cand ultimul bolovan a lovit, dupa ce culorile din glob s-au stins, nu te mai intrebi cat de justificata in economia filmului este moartea unuia sau altuia dintre personaje, sau a tuturor, sau cat de “noir” se califica sa fie considerat filmul. Daca impactul reverbereaza in tine, vei fi in stare probabil de o interjectie….. . Completeaza tu spatiul. Poate fi si tacere.
). Vom avea cate o farama din fiecare componenta: Casatoria cu Debbie, copilul, Aniik ( o radianta Ana Maria Lara ), epilepsia, oboseala. Uneori ti se pare ca regizorul, alias camera, are o atitudine de-a dreptul timida. Ce e mai putin vazut, dar inteles doar daca stii despre viata unui britanic in detaliu, este o anumita moralitate innascuta. De unde si ceea ce cred ca ar fi nucleu dramei lui Curtis. Nimic ciudat cand cineva considera dragostea ca fiind punctul central al existentei. Cliseistic ai putea spune. Dar momentul critic este cand Ian realizeaza imposibilitatea de a se rupe de ceea ce numea “o greseala” (casatoria la 18 ani cu Debbie) pentru a fi fericit cu Aniik. Deci unde este Rockstarul? N-avem. Cu atat mai mult cu cat in plina apreciere, Ian simte ca nu mai poate intra pe scena. I se cere mai mult, dar el nu mai exista. Pentru ca “Love Will Tear Us Apart”
