Andie MacDowell cu accent american sudist, la psihiatru, desi nu intinsa ci doar ghemuita pe canapea. Un actor pe care mi-l aduc aminte din genericele de soap-uri TV din anii de facultate (PeterGgallagher), cand daca prindeam odiosul aparat il zapam de-i ieseau fulgii. Un mix de culori si frizuri din anii ‘80 de numai Dallas-ul imi trece prin cap. Toate astea imi spun ca nu poate fi de bine cu filmul acesta. Telenovelistul i-o trage surorii lui A. McDowell, ea fiind cica nu de mult timp sotia lui.

Nu poate fi atat de prost, trebuie sa-i dam un pic de credit lui Soderbergh, asa ca ma uit in continuare.

Apare in sfarsit un personaj credibil, care din doua gesturi si o expresie a fetei ne spune ca ne vom schimimba impresia (James Spader in rolul lui Graham) . Asta, daca ne facem ca nu observam cadrul “neglijent” cu portbagajul masinii in care zarim o camera de filmat. Eh, nu trebuia domnu’ regizor sa ne faceti cu ochiul, ca stim ca suntem spectatori inteligenti si fara sa asistam la cliseul asta, si nu, n-am uitat ca filmul se numeste Sex, Lies, and Videotape.

am zis personaj credibil…. pentru ce? Pentru rolul de diferit fata de cadrul familial cu adulter cu incest cu tot, poate. Adica sigur. Dar cand aflam din confesiunea facuta timidei sotii a telenovelistului ca este impotent….. mda, cum sa nu !? asta clar se vindeca pana la sfarsitul filmului.

Totusi ciudatul nostru este extrem de natural, si din punctul meu de vedere excelent jucat (pare-se nu numai al meu). Cuvintele aluneca cu sinceritate si usurinta. Draguta replica: “Am deja o cheie, cea de la masina. Daca inchiriez apartament, voi avea doua, daca ma angajez, probabil inca una in plus. Prea multe chei!”.  Nu stim in schimb inca  nimic despre secretul duzinelor de casete video cu femei intervievate despre sex, dar dupa ce prin fata aparatului sau trec sora si sotia,  ne dam seama ca tipul va fi mesagerul moralizator al lui Soderbergh.

Intelegem cum ca a vorbi despre sex face parte si completeaza actul in sine, dar nu-l inlocuieste, nu are nici efect de catharsis pentru minciuna, si cum ca mai avem de-a face cu un pilon al relatiilor – sinceritatea. Deci o mica revolutie sexuala a lui Soderbergh, cu accent de satira (de aici accentul american sudist, sau numele anglofil Graham). De dragul non comercialului mi-ar fi placut sa spun “filmul acesta nu este despre sex”. Ba da este. Dar macar la pachet am primit si cate ceva valoros.

Cam evident, nu ma intrebati ce ar fi facut mesajul mai subtil, dar la urma urmei avem o productie independenta terminata in sottovoce, si chiar daca tine cont de ce se asteapta sa vada sfantul spectator, o face intr-o mai mica masura decat filmele cu final “happily ever after” sau discurs siropos.

Intiparit in minte raman detalii cum ar fi raspunsul lui Graham la afirmatia categorica “Dar ai o problema!”, cu gratie, cu zambet cald mai degraba decat ironic: “Da am. Dar este a mea”

Ma asez pe bancuta din parc, caut o foaie fara gauri pentru indosariere sau in coltul careia sa nu scrie Report, Participants, Date, sau alte ciudatenii cum ar fi Schelling sau IMA. Ba nici macar un pix sau creion fara inscriptionarile astea nu gasesc. Mai intelept e sa nici nu ma gandesc de cand nu am incercat asta. Fie. Acum stau si evaluez dezastrul. Cu cat timpul va trece si n-am sa fiu in stare decat sa scriu baliverne, cu atat este mai mare.

 Si uite ca s-a innorat, sunt in gara si-mi astept trenul de 4:30, e mai racoare, am impresia ca frunzele ingalbenite sunt mai multe decat cele verzi. Deci e mare. Mai mult, cireasa de pe tortul ironiei, bricheta are aceleasi culori cu sigla din coltul paginii. Bine ca macar tigara e Kent.

Si ca sa-mi zic in sfarsit ce voiam, de data asta nu vorbesc despre cum a trecut dita-mai timpul si n-am facut destule. Dimpotriva, prea multe. Toti ne intrecem in a ne demonstra cat de diferiti suntem de restu’ , cat de banali sunt ceilalti si ce preocupari “umane” au,  pe cand noi suntem atat de extraterestrii. Cat de impostor e Badea si noi cat de etici jurnalisti suntem; cum noi vindem onestitatea si toata lumea cumpara aroganta. Aceeasi imagine –  fie ca-i vorba de gipu’ din curte sau de elitismul din capul nostru. Sau cum ne pisam noi pe zid mai sus decat ei.  

Deci ce s-a ales din visele cu parfum de brad? O bula de ego, sau libertate cat a unui papagal inchis in baie. Fie ca fost vorba de oameni pe care la vremea aia n-am fost in stare sa-i lasam sa se distanteze, fie ca e vorba de rata la apartament, termopanele de pe balcon, cada pe colt, becul ars la farul masinii, sau stresul imbolnavitor pentru un nou succes profesional.

E ca povestea copilului care zburdand pe imas, a gasit un diamant cat pumnul. Nestiind exact ce sa faca cu el, de frica sa nu fie nevoit sa-si imparatseasca bogatia, l-a inghitit. Cat ai clipi, sufletul de sticla i s-a transformat in cioburi de anxietate.

 Cu toate astea, chiar daca nu sunt in stare sa-mi schimb biletul pentru trenul de ora 11 ca sa pot vedea piesa lui Afrim, poate cand ajung acasa am sa pot inspira parfumul care ma asteapta intre perne, fara a ma gandi la clientul din Baia Mare.

Orasul asta chiar ar fil altceva, mai ales in partea lui veche, daca localnicii ar obisnui sa stranga rahatul dupa iubitele animale de companie, ca ar trebui sa am noroc cu carul daca m-as lua dupa ce mi-a ramas pe talpile pantofilor.

Eram cam nedrept cand spuneam ca as scrie despre filme, dar scuip despre muzica pentru ca “imi sta in gat”. E clar, atitudine de Ion: “cand e varza nu-i butoi…” sau “Cand fu’ Tache nu fu’  Tica…” Acum n-am decat sunete in cap.

O impacam asa:

Spre rusinea mea, am ascultat Joy Division abia acum vreo 4 ani, atunci cand mi-am dat seama ca muzica, in ceea ce ma priveste in mare masura, e conectata cu insula aia numita Marea Britanie. Tot spre rusinea mea, am reusit sa vad Control abia acu vreo 3 saptamani. Cumva, in cutia cu eticheta ” Aici e de mine” tot timpul s-a nimerit cate cineva cu care nu te mai intalnesti pe strada. Nu, indiferent pe unde te mai plimbi pe bila asta. Cu Ian Curtis nici n-as fi putut vreodata, din moment ce inca nici nu eram in stare sa articulez o jumatate de cuvant atunci cand el a murit. Adica pe 18 mai 1980. Si acum imi dau seama ca filmul nu este despre Joy Division, ci despre Ian Curtis. Mai exact despre Curtis adica Joy Division.

Dar ce e de spus despre un film biografic? Pai multe.  Mai ales atunci cand regizorul nu e chiar regizor ci fotograf (sau ma rog, fost fotograf si regizor de film in devenire – Anton Corbijn). Si filmul porneste de la o poza (continuand in aceleasi culori), poate cea mai renumita, si anume de aici:

Mai ales cand dupa ce vezi filmul, ramai cu acelasi fel de muzica ce inca palpaie in tine dupa un conert care ti-a placut. Inainte sa ajunga amintire, sa spui ca a fost, inca ii mai auzi ecoul.

Dupa un film biografic care da impresia de atata fidelitate, te intrebi banal  “da’chiar asa sa fi fost?” . Ai toate motivele, pentru ca desi nu este exhaustiv ci mai degraba un colaj de momente, descoperi cam tot ce stiai din punct de vedere vizual despre ei. Adica tot ce inseamna videoclip sau filmari cu formatia, apare jucat si pus la punct la minimul detaliu in film. Ajungi sa exclami “ah, decorul ala il stiu, l-am vazut pe youtube”. Apoi cu reflexul de amator te intrebi daca actorul seamana. Si da, seamana. (Sam Riley, un necunoscut si mai notoriu in lumea filmului decat regizorul). Iar daca mai stii si ca filmul este facut dupa biografia scrisa de Deborah Curtis, ajungi sa-ti doresti sa aflii mai mult.

Chiar si cu finalul pe care il stim, nu vom avea un spectacol epic nici un moment. Nu e dementul cu viata despre care sa vorbesti in ziarele de scandal, in drama lui nu gasim nimic senzational. Nici macar cantitatea de alcool nu excede bunul simt britanic ( o garamada de scene cu berea-n bot, si cam atat ). Vom avea cate o farama din fiecare componenta: Casatoria cu Debbie, copilul, Aniik ( o radianta Ana Maria Lara ), epilepsia, oboseala. Uneori ti se pare ca regizorul, alias camera, are o atitudine de-a dreptul timida.  Ce e mai putin vazut, dar inteles doar daca stii despre viata unui britanic in detaliu, este o anumita moralitate innascuta.  De unde si ceea ce cred ca ar fi nucleu dramei lui Curtis. Nimic ciudat cand cineva considera dragostea ca fiind punctul central al existentei. Cliseistic ai putea spune. Dar momentul critic este cand Ian realizeaza imposibilitatea de a se rupe de ceea ce numea  “o greseala” (casatoria la 18 ani cu Debbie) pentru a fi fericit cu Aniik. Deci unde este Rockstarul? N-avem. Cu atat mai mult cu cat in plina apreciere, Ian simte ca nu mai poate intra pe scena. I se cere mai mult, dar el nu mai exista. Pentru ca  “Love Will Tear Us Apart”

Si mai avem… Precum ca localizarea in timp si contextul sunt tot muzicale - iese pentru prima oara cu Debbie la un concert  Bowie, in noapte dinnaintea sinuciderii il gasim langa un pick-up in care se invarte un vinil al lui Iggy Pop…

Dar ce mai!? daca vrei mai mult despre muzica britanica pe care o asculti acum, vezi-l pe Ian Curtis in Control.

Nu vei sti niciodata cand este programat urmatorul concert.

Daca mi-e sa scriu ceva acum este orice intre ultimele filme vazute de la Festivalul de Film European la Tiff si mai incoace, ciorba de sentimente cotidiene din mine cu patura de miere de peste,  sau ultima destinatie de week-end – tabu -  Vama.

Totusi parca imi sta in gat cate ceva despre Bestfest, sau mai exact jumatatea de Bestfest la care am fost. Asa ca trebuie sa scuip.

Nu a mai fost “High”-ul de anii trecuti, dar dupa cum convingerea unui prieten este ca orice “High” contine premiza pentru un “Low” de aceeasi intensitate, as zice ca e de bine. (stiu, e sugestiva rau limba asta la moda…. dar e a lui. A prietenului)

Cel mai rau ma inteapa in gat concertul The Killers. Poate pentru ca mi-am dat seama ca am fost intepat cativa ani buni in care i-am ascultat cu placere la playerul din masina. Nu e doar ca sunetul a fost oribil, nicidecum ca a trebuit sa ne facem ciuciulete pentru a-i asculta, ci pentru ca sunt aaal naibii de slabi.

Imi imaginez o tipa care tocmai a venit de la mare foarte bronzata. Toti s-au apucat sa o complimenteze pentru ca seamana cu Naomi Campbel, de exemplu. Ea, foarte ofensata a facut rapid-rapid un tratament de albire a pielii pentru ca nu-i plac negrii. Asta a transformat-o intr-o uratenie de nedescris, cu fata plina de cicatrici (asta ca sa fim in spiritul subiectelor actuale, dar fara nici o legatura). Ba mai mult, toata lumea a inceput sa-si puna problema ca de fapt femeia n-a fost niciodata frumoasa.

E mica mea parabola pentru cum am vazut eu formatia asta. Dupa “Hot Fuss” criticii au zis ca sunt “cea maai englezeasca formatie americana”. Explicabil si pentru faptul ca British Label i-a facut faimosi . S-au straduit sa strice asta cu “Sam’s Town” pentru ca se simteau americani neintelesi, si au reusit definitiv cu “Day and Age”. Dar nu de asta as zice eu ca locul le este de unde au pornit, si anume in baruletele din Nevada, ci pentru ca nu stiu sa cante. Tot ce reusesc este o stupida scuturare sacadata si banal ritmata. Falseturile delicioase pe disc ale lui Flowers, sunt jenante in concert. Deci tot ce auzim acasa sau in masina este sunet masterizat, munca de studio a unor sunetisti priceputi. A, si ca e un showman bun… ok fie. Se maimutareste haios pe scena, dar degeaba daca muzica reala este Ze Ro.

Raman o placere vinovata

Daca am zis de scuturari violente si ritmuri repetitive… pai atunci mai degraba am preferat Motorhead. Foarte onest. Fara pretentii! Ne-au dat Rockul (inclusiv celor care asteptam, Moby) de nu ne-am vazut. Ne-am simtit ca niste pisici smotocite tocmai scapate din ghearele unui motan hotarat. Asa ca am aplaudat. Ba ne-au rugat sa nici nu-i uitam. ook.

Moby m-a surprins cu ce atmosfera poate sa creeze. Poate nu 40 dar 25-30 de mii de oameni au fost sigur. Nu am crezut ca cineva se poate apropia de Faithless in sensul asta – maximum de implicare pe care am vazut-o la un public din Romania. Si  s-a apropiat. Asa ca lumea a fost acolo, si la figurat. Superb.

totusi si-a ales gresit “sing-along-ul” pentru ca lumea nu prea stia versurile de la “Ring of Fire” a lui Johnny Cash.  Un mic nod totusi: nu mi-a placut ironia legata de Motorhead. Nu demult il detestam pe Eminem pentru artificialul scandal legat de valoarea de muzician a lui Moby. hmm

Gabriela Cilmi a fost un fond sonor bun pentru asteptarea care a devenit un fond sonor prost -  elctro jazz rapperii US3 – cica… – asta pentru ca daca din cauza ploii din ziua zero i-am pierdut pe White Lies, Claxons si-au pierdut instrumentele, asa ca i-am vazut pe scena si pe ei…. vre-o 20 de secunde. Bravos!

Si am ajuns la Franz Ferdinand care au aratat cam tot ce stiu, si da, stiu stilul de muzica pe care-l fac. M-a fascinat  Nick Mccarthy  la chitara legata scurt sub brat (ca-n anii ‘60) si clape. Parea un greier care tocmai a fost scos din paharul cu Redbull. La fel si Alex Kapranos cu ale lui miscari ample si teatrale a la Brett Anderson. S-a auzit bine, publicul a stiut unde vine si de data asta a si participat. Si sa mai vad tampeniile de pe bloguri cum ca daca nu e american nu stie sa faca show. pffh

La Orbital nu m-am implicat foarte mult, pentru ca voiam sa inchei cu impresia lasata de Franz Ferdinand.

Pe scurt din tot Bestfestul, cel mai mult mi-a placut Placebo.   Dar sunt subiectiv, stiu.

Figuri de ceara. Sau momentul dintr-o piesa de teatru cand actorii raman nemiscati, si tot ce ai in fata este o fotografie. In 3 dimensiuni.

Am zis cumva statica? cum as putea, cand simti un val de dementa care te face sa urlii, sau tot ce poti este sa faci zgomot … in cel mai banal mod. Pe scena, in continuare statui. Simti un val venind din spate si te acopera cu fiori. Vuiet si mai puternic, tu esti parte din el. Una din figurine s-a miscat. A intins o palma in spate spre celelalte, momentul se prelungeste. Si mai mult sunet animalic din partea gloatei, venind din adancul a celor doi metrii de dedesubt.
Apoi Molko ne multumeste salvandu-ne corzile vocale.

Au fost aplauzele de dupa Kitty Litter – prima piesa a concertului Placebo. Varianta 2009, slava Domnului.

De mult am asteptat un crescendo de genul asta la un public din Romania, la un concert Rock. Cam de cand treceam pe la Sziget, pe la cate un… Placebo, de exemplu. Formatia care promova Black Market music pe atunci. Adica aproape acu 10 ani.
Tot timpul m-a intrigat atitudinea publicului de la noi, la un concert dedicat (nu tip “recital” de la vre-un festival). Te duci, stai ca boul si te uiti ca vaca la bariera, sau si mai rau – esti blazat ca asa vrei tu, nu stii ce sa faci cu mainile, asa ca le tii in buzunar.  O usoara miscare aprobatoare din cap e maximul de generozitate de care esti instare.  La modul la care stiai unde te duci, iti plac acasa de la player, eventual stii si versurile, ai dat si bani pentru momentul asta, iar acum cand ar trebui sa fie special, ti-ai gasit tu sa fii. Con sti pat.

Nu si aseara. Nu ca la Arenele Romane unde parca totul a mers prost si a fost aerisit. Ieri a  fost sunet lacrima, energie, superioritate de zeitate care te face sa ceri mai mult.

Vorbind de acelasi sound placebo al noului album… pai pana una alta, la concert abia asteptam melodiile de pe Battle for the Sun, desi nu le stiam. Mai exista testosteron in muzica. Tobarul nou aduce ceva in sensul asta. Si pana la urma la ce ne asteptam? La ceva nou si “ïn trend” cum au adus Killers? Sa ridice mana cel care nu mai este fan dupa Day And Age, si era inainte. Sau preferam voma pop U2 din ultimii ani?
Daca e sa ma leg de ceva, ar fi ca au pierdut un pic din glam si din… pesimism. Dar si asa, pentru a continua in stilul “din nou Placebo”  trebuie sa ai curaj. L-as vedea pe Cohen cantand pe ritmuri electro, sau Manic Street Preachers impreuna cu Orbital.

Asa ca nu toate sunt “so passe” ca heroina pentru Sex Pistols.  Iar “Kitty”-urile urbane care acu vreo 2 ani aveau machiaj negru “goth” si acum imi spun de la inaltimea sosetutelor colorate din balerini despre “feelingul” de “party” electro cu “visuals”, e ok daca arunca la gunoi ceeaa ce nu e “cool”.

Cineva va pastra tot acest “Litter”, si asa ajungem sa mai ascultam Nick Cave, Morrisey, sau Joy Division.

si uite, cu ocazia asta  m-am pozitionat pe sectorul retro, c-am ajuns s-o zic si pe asta la un post despre Placebo

L.E.: si cum cei patru evanghelisti erau trei, Luca si Matei, momentul de care vorbeam mai sus se intampla dupa Battle For The Sun (si nu dupa Kitty Litter), iar cei in postura de “statui” erau doar Molko si Fiona Brice  dupa cum se poate ghici din:

S-a trezit cu aceeasi senzatie de oboseala placuta si nisip in ochi cu care se obisnuise deja de  cateva  saptamani.

Isi asuma penibilul convingerii ca e un motan reincarnat. Sau cliseisticul alintului. Cu atat mai mult cu cat  simtea pe spate un fior ca o mangaiere pe blana lui de felina inchipuita. Era o raza de soare lacoma de aprilie  care se inghesuia printre zabrele.

Se ridica zburlit, se parfuma fara sa se spele, isi puse papionul caraghios si cobora la masina lui fitoasa.

Era lunea de dupa un week end in care facuse herpes de la sunetele electro si up beat-urile Indie, asa ca fanta playerului a inghitit cu de-a sila cd-ul cu Bright Eyes.

Nu prea baga in seama nodul din gat, stia unde merge, si nu prea ii trezea nici o emotie. Se apropiau lunile in care speculantii cauta sa cumpere legume ieftine. Rosiile lui erau cele mai scumpe. Nu-i pasa. Tocmai construise un nou imperiu cu palate, monitoaore de calculator incorporate in perete, scaune baroc tapitate cu catifea verde, tapet floral… Toate pe ruinele celor 8 vieti anterioare.

Suna telefonul. Primul pe acea saptamana. Inca nu se trezise bine dar nici o problema, masina stia drumul. Oriunde. Inainte sa fie. Auzi numele pe ecranul telefonului si vazu vocea  care spunea: “Imi pare rau sa te anunt, intelegerea noastra pica”.  Nu a intrebat de ce, nu a incercat motanescul santaj sentimental, a inchis dupa un sec “Am inteles.”

Acum nu mai vedea turnurile palatelor in zare ci inaltimile stancilor de sub nivelul marii, de pe malul Marii Moarte, din desertul Israelului. Reusea sa se bucure pentru ca nu simtea greutatea celei de-a 9-a vieti. Era gol si transparent. Daca s-ar fi privit atunci in oglinda n-ar fi vazut nimic. Poate doar un nor de fum de tigara stufos ca un patachin infrunzit.

Se identifica printr-o idee – crezul lui  – pentru care murise deja de atatea ori. Pielea lui invizibila percepea totusi atingerea unei pelerine de satin care -i invelea corpul. Se hotara sa-i zica TU, din moment ce inca nu-i stia prea bine numele. Cu rezonante de trecut si cercuri, parca. Ba nu! Se hotara sa nu-i zica niciodata altfel decat TU.

Apasa acceleratia. Sau ambreiajul, sau frana, sau pe toate deodata.

Parbrizul era in continuare spart si traficul nasol.

O noapte pe plaja din Tel Aviv

<<Imi explodeaza capul si pieptul cu greutatea din el cu tot.

Control de parca as fi vrut sa intru in sediul FBI cu bagajul de 13 kile, si asta nu-i decat plecarea. La  sosire interviu de o ora. ” da de ce singur?” – de 3 ori. (de aia!). Inceheiem cu “De ce naiba nu ma trimiteti inapoi, ca sa terminam odata? “. Si asa iau microbuzul gresit la Ierusalimin loc de Tel Aviv, pierd 50 Euro – rezervarea de hotel, dar nimic nu-i intamplator, nu? Siigur!

Hostel de rahat, frig, hotel ceva mai bun, visele cu fricile. Waltz with Bashir .

3 culturi, 3 centre ale pamantului, 3 religii cu cate un profet fiecare. Sistem cu 3 puncte de sprijin. Probabil de aia nu ne rasturnam.

Ghetou, bazar, urlete

Via Dolorosa cu imbulzeala, sosete chinezesti, miros de peste, urlete din difuzorul unei moschei, nod in gat. Frica.

Domul Sfantului Mormant, fa-mi o poza, mami sunt bine, sunt eu cu mana pe mormant, … al cui? pai al lui Isus

“Mai repede! Atingeti piatra din Golgota si mergeti, va rog.. Domnu’ , domnu’, haideti odata!” 

Slujba catolica, greco-catolica, ortodoxa in acelasi timp.

E Masada, e Marea Moarta (cel mai jos loc de pe uscat), e Iericon din West Bank Palestina (cel mai vechi oras), “Te pup cel mai mult”

Voce puternica, accent american, ochi dilatati, suntem exagerat de expliciti.

Istanbul, Muntenegru, Vama, Adamclisi, acasa, Vadu, Irlanda, Lisabona, referer: blogtrotter in statistici, o mangai pe Sonia, Lisabona. Toate aici, cate un pic din fiecare, in fiecare zi.

Stancil cu “I love war”. Imi aduc aminte de cel cu “Lisbon chill out tour”.

“…. Amin! Now give me money for the synagogue!”

nu cred ca voi mai calatori singur pentru mult timp

maine vin sa fac o baie in Mediterana.

Sunt gata.>>

Cica faza cu tipul de la o universitate din Franta care luase 20 din 20 de puncte la lucrarea de licenta cu tema “Le Couleau” e veche. Respectivul scrisese: “C’est ca!” si lasase goale restul foilor.

Aveam chef sa fiu si eu de 20 (si mai ales original). Tot ce scrisesem in seara aia pe plaja era doar pentru a avea ce sa tastez, si stiam de fapt cum  va arata “eseul” meu.

si anume asa:

NU AJUNGE!

La intoarcerea din Portugalia citeam din Povesti Despre Nebunia Obisnuita a lui Bukowski. Regasirea se termina prin a-mi transmite senzatia de greutate de pe umeri a datoriilor, care insa nu mai inseamna nimic daca ultimele cuvinte ale nuvelei sunt “Am reusit!” (bine, ce altfel de eliberare putea sa evoce obsedatul decat cea dintre coapse).

Intre timp observ ca merg in cercuri. Cate un actor se schimba, rolurile se inverseaza uneori, dar deja-vu-ul parca nu se mai termina.

Cliseistic, stiu, cu totii o avem, bla bla… nu ma intereseaza atat timp cat apasarea e reala, si este in piept. As prefera sa am datorii si sa trebuiasca sa muncesc in ocna tot restul vietii.

Daca am reusit ceva, in schimb, este asta: ” - ZI ! “

Acum astept. Aici:

Cum ar fi  imaginea de mult evocatele filme cu prosti, cand ai cobori partia de incepatori fara sa stii ca e concurs,  si jos ti s-ar arunca o cupa in mana si o medalie de gat!?

Asa ma simt cand vad admiratia prietenilor la o alegere de genul: ” plec o tura”. Aprecierea pare direct proportionala cu dimensiunea in spatiu si timp cu care te distantezi. De parca ti-ai castiga gloria lui Vasco da Gama plecat sa mai aduca acasa o bucatica de civilizatie in cufar si sa mai omoare niste Indieni.

Daca ma intrebi pe mine, in esenta  ceea ce  scoti din asta este satisfactia pe care o ai dupa ce iti schimbi frizura atunci cand nu-ti convine ceva legat de viata ta. Isteric.

Incerc sa trag pe nas mierea care curge peste dealul cu cetate, acoperisurile caselor albe sau azurii,  si a franturii de estuar din fata mea. Minunat, daaa’… un cuplu de nemti se tranteste langa mine fara sa intrebe daca deranjeaza. Si deranjeaza.  Lisabona e un loc bun sa scapi de nevasta-ta, impreuna cu amanta de 20 de ani.  Nu ajunge ca-mi caraie in ureche graiul asta suav ca niste bolovani rostogolindu-se, acum aud si tocaituri, de parca ai dezlipi meduze de pe geam. Fumul de tigara nu-i alunga.

Ma mut pe marginea fantanii.

pff.. perfect.

Cu alte cuvinte nici eu nu pot explica mai bine decat am auzit pana acum, cu ce te ajuta in ale tale probleme, sa pleci undeva singur.  Senzatiile vizuale si satisfactiile sunt aceleasi ca in orice alt moment de vacanta.

Poate intr-adevar vei fi vei fi mai atent la ce te inconjoara si face parte din categoria ta de frumos.

Ma simt excelent, totusi de 4 zile traiesc cu impresia ca nu musc destul de sanatos din marul asta. Imi scapa ceva.

Ar merge mai bine ultima afirmatie in engleza. Unul din intelesurile lui “to miss” ar putea explica bucatica de puzzle lipsa.

M-am nascut la 28 de ani. A trecut un an de atunci. Stiam deja cum se desface o conserva, sa merg pe bicicleta, sa sarut, sau sa cant la chitara. Si multe altele. Stiam si ce insemana “sa nu savarsesti fapte bune inaintea oamenilor pentru a fi vazut de ei”  si de atunci mai facusem un pas spre prima zi. Tot inainte sa ma fi nascut mi-am dorit o dragoste ca-n filme, o poveste cu happy-end ca-n filme, sau macar problemele sa mi se rezolve in mod senzational, neasteptat, si evident fericit, ca-n filme. Asa s-a si intamplat, motivul pentru care poti citi ce-ti scriu despre mine.

Imi aduc aminte de cum imi doream sa mai merg de 1 mai la Istanbul sau Amsterdam. In dimineta asta cand am deschis calculatorul, mi-am dat seama ca tocmai am fost. Impreuna cu cativa prieteni care-mi seamana.

Karacsony Lorant (nascut: 24.02.2008)

La multi ani!