Revanche

A doua intalnire cu Austria.Nu e vorba de snowboard sau de munca (uff, n-ar fi a doua), sau de vre-un meci din nusce preliminarii, ca slava Domnului nu ma mai uit la fotbal.

E din nou doar lumea ecranului lat (vre-o 15 inch de cele mai multe ori). Daca Hanecke este unul din regizorii preferati, dupa ce am vazut  Revanche, si Gotz Spielmann sper sa se apropie in topul personal. Promit  sa o iau pe urmele cronologiei inverse pentru a afla, asta pentru ca mai demult acelasi “un prieten” nu-mi prea recomanda filme.

Fara indoiala Revanche este unul din primele 3 cele mai bune, daca nu cel mai bun film dintre productiile 2008, din punctul meu de vedere.

Nu pot sa ma abtin sa compar in continuare pe Spielmann cu Hanecke in Funy Games U.S. Punctul de inflexiune este impresia ca ambii reusesc sa zgaltaie preconceptele despre genul thriller. Hannecke foarte brutal, surpinzandu-te si dandu-ti peste nas cu proiectilul de 9 mm, de-ti curge sange si din ecran.

Spielmann mult mai subtil, mai degraba un eclectic,  Revanche find un melanj intre filmul de arta european evident drama si thriller.  Nici cei care ofteaza de 5 ori pe minut si-si dau ochii peste cap la un film de 2 ore cu cadre lungi  n-au motiv sa se sperie de “arta” din pelicula. Chiar daca imaginea (inclusiv cea auditiva) de inceput cu barbatul tunzand iarba m-a dus subit cu gandul la Silent Light (Stellet Licht 2007 – Reygadas) aici gasim franturi de poezie, nicidecum contemplari tacute interminabile. Linistea unei naturi “cliseistic idilice” , precum aveam pe undeva un comentariu ( ) , alternata cu efervescenta sau planuri pe care le simti construindu-se din cele mai adanci si  stravechi sentimente ale personajelor. Silueta uni barbat in globul de lumina al lanternei sale micsorandu-se in padurea intunecata, urmata de un dialog natural si autentic al unei familii…

Incercand o vedere de ansamblu, fortata poate, am impresia ca am vazut doua filme. Unul cu imagini de alcov, fuga, jaf,  altul  – o ilustrare a unui sentinement… sau a mai multora…   Pana la urma, da thriller. Si doar pentru modul in care dorinta de razbunare a personajului o simtim intensificandu-se pe masura ce hambarul se umple cu lemnele taiate de acesta. Si daca ni se da peste nas intr-un fel, este ca ne dam seama ca incheierea intrigii (a primului “film”) este si singurul punct culminant.

Fara idei filosofice plictisitor de explicite, mi-au placut doua dialoguri: cel dintre banuita viitoare victima si razbunator, si cel in care batranul ii spune fiului cum femeile il vor aprecia pentru ca “stie sa munceasca”.

Daca ma gandesc ca pe 1 februarie cadoul de la colegi a fost al 5-lea sacou, nici eu n-ar trebui sa stau rau…

 

De la sanatoriu la Senator

Daca nu mi-as fi visat fricile si frustrarile cu intensitatea multiplicata cu o mie, as fi zis ca perioada de izolare dintr-un orasel uitat de lume cum este Lubbecke, a fost ok. Ca un repaus la sanatoriu. Ah intradevar, somnul si filmele luate la pachet au mai fost intrerupte de niste reprize de fortari intelectuale si probabil inutile – numite cursuri.

Nici Dortmund, sau mai exact Hotel Senator nu a adus prea multe noutati – poate doar ca mi s-au  terminat tigarile si filmele. Prima problema s-a rezolvat cu 4 Euro, a doua insa, s-a transformat intr-o redescoperire si s-a numit scurt metraje.

asa ca pot sa concluzionez despre starea mea de spirit din ultima saptamana:

mi-am recunoscut limitele cu o unda de fericire

 

am fost optimist

 

am fost maestru la… ore fixe

 

si am calatorit cu planuri mari

 

Rezonante

Printre altele ma laudam cu multe  multe filme vazute, de imi si imaginez cum cineva ma intreaba “Pot sa te ating?” urmand injuratura – poanta din bancul cu pescarii. Ca sa nu fie neaparat nevoie, adica pestele uneori este rezonabil de mare, pot sa zic ca avusesem o saptamana prolifica, si anume cea cu Globurile – in sensul cinematografic al cuvantului, nicidecum cel becalian.

“Slumdog Millionaire” imi fusese recomandat de un prieten, fara sa stiu in ignoranta mea de cinefil laudaros ca in vre-o 5 zile urma o decernare de premii, ba mai mult nici nu ma interesa, din moment ce e vorba de un fel de incalzire pentru Oscar. Macar daca ar fi fost vorba de numele personajului din Toba de Tinichea. Dar nu, e tipul acela de joc in care sunt mai multi concurenti si americanismul castiga.

Dupa ce am vazut filmul am spus ca “trebuie sa castige ceva”. Nu pentru ca as sti cum o pelicula ajunge sa fie desemnata de un juriu ca fiind cea mai buna, ci pentru ca doream.

Este ca o emblema pentru ce spun despre filme, ca si despre experiente, in general. … si anume ca…. rezoneaza cu. Este si motivul pentru care mi se intoarce stomacul pe dos cand citesc recenzii impersonale ca niste sinteze de pareri ale altor cunoscatori mai avizati, mai priceputi, mai pretiosi, si la fel de impersonali. Si lantul continua.

Siiii iata intrebarile:

-          “ cine a fost actorul din filmul Zanjeer?”  - l-a inmuiat in closet pe Jamal, pentru a lua un autograf , precum ma-am vazut plin de rahat inchipuindu-ma in pozitia lui Frank Miller. Personajul din Revolutionary Road nu va fi niciodata liber sa traiasca, tarand cu sine si pe cei ce-l iubeau.

 

-          “Ce tine in mana dreapta Rhama?” se leaga cu momentul mortii mamei, declansandu-se fuga nebuna, cascada de evenimente ce nu se va opri pana la “Who Wants To Be a Millionaire”.  Sau precum “Tierra” incepe cu un fulger ucigas, poti observa cum moartea tatalui unei prietene te poate apropia de oameni sau “Angel”-i noi.

 

-          “Care era numele celui de-al treilea muschetar?” il duce pe Jamal inapoi la momentul cunoasterii Latikai. S-ar putea ca nici pentru tine sa nu mai conteze raspunsul daca iti aduci aminte de triunghiuri ca cele din “Vicky Cristina Barcelona”

Ati prins ideea: Imi place ca rezoneaza cu a rezona. E simplu? Pai uite, nu sunt milionar si nu mai sunt sigur ca asta nu conteaza. Sau poate ca “It’s ment to be” J

Si mai e un motiv: cand s-a terminat filmul mi-a trecut prin cap truismul cum ca e atat de greu sa creezi ceva original. Pe langa ideea concursului televizat, nu e putin sa te lipsesti de actori preferati juriilor, sau doar … buni, cu scopul de a adauga valoare artistica. In plus regizorul face din Bolywood bici, avand si spiritul autocritic de a incheia cu un generic tipic filmelor sapunoase indiene. Ma gandesc ce ar mai spune acum tipul care a scris una din cronicile de film de pe un site pe care-l butonez frecvent. Era vorba de “Stranger Than Fiction”  - un colaj original din idei des intalnite, dupa umila mea parere. Respectivul aplica tactica criticii tip Mircea Badea, pentru a parea destept si fin cunoscator.

Atunci ma enervasem rau.

Acum in schimb am vorbit de Danny Boyle.

Englez !!!     J

 

JUCARII – sau cum sa recompui o inima sau chiar sa uprgradezi un suflet?

Ma blocasem la postul cu haosul. Intre timp lumea s-a folosit de niste sarbatori in modul in care a inteles sa o faca. Cum ar fi sa  se intrebuinteze mult cu cuvantul lumina, mai ales in legatura cu SMS-uri.

 - “Eu nu inteleg… Tu cum mai poti sa mergi si maine la birou cu acelasi ardei iute in fund pe care-l ai de cand te stiu? Ok, e firma ta, iti place ce faci, dar chiar si asa…”

Ca raspuns ia de pe dulap un avion de aeromodelism. E lipit cu spuma poliuretanica, vai de capul lui.  Il pune pe masa de ping-pong din sufrageria casei care am impresia ca nu va fi niciodata terminata. Apoi aduce o cutie a unui avion nou-nout care asteapta sa fie montat. Alearga in hol, taraste un dita-mai sacul in care disting doua padele galbene. - ”Ah e caiacul gonflabil!”. Imi tranteste pe masa schiurile primite de Craciun  si-mi zice de nus’ ce “carv”. Piesa de rezistenta, de fapt rezonanta (exotica) e arcul. Imi arata cum se incordeaza si-mi povesteste cum sageata trasa de la 30 de metrii a ratat tinta si s-a infipt intr-o oala. “Da, oala, din metal, din ce altceva!?”

Am in fata o expozitie de jucarii si raspunsul la intrebarea din titlu.

Bine atunci sa fie… vreo o suta si poate douazeci de filme, Venetia cu gust umed de amagire, Istanbul cu senzationalul si incitantul atat de apropiat, Milano cunoscut dar cu aceeasi statuie la fel de noua, Muntenegru cu o apa proaspata siroind prin suflet, Toscana cu Siena si San Gimignano, Samothraki cu plaja goala si piele fierbinte, Nessebar cu vedere la mare, Zurich, un pic de Ljubliana, Oxfordul rece si intepator prin turnuri, Dublinul vesel si bolnav, Oceanul cu stancile. Si n-am zis nimic despre “party” in Delta, Vama – interdictia incalcata, Adamclisi….Adamclisi, sau Vadu cu cotiera murdara.

Punem poza cu jucarii in rama si (in)notam pe spate  – 2008?

 Nicidecum – scriu din camera din Lubbecke. Adevarat, ar fi fost mai primitoare daca aduceam o carpeta cu Rapirea din Serai, pestele de sticla de pus pe televizor si un resou.

 

Caotica Ana(liza)

Capitolul:        Regizorul preferat?

Subcapitolul:  Subiecte de discutie pe care nu le avem

Personaje:      Cineva mai putin perfect

                       (poate inca mai) stiu eu cine

Profan in analize sau comentarii, dar din nou religios in a vedea filme, reusesc cu greu sa raspund la intrebarea din titlu. Pentru ca “preferat” tine de capacitatea de a-mi aminti, mai degraba decat superlativul absolut pentru valoros, creativ, frapant, din punct de vedere personal.

 

Si atunci sa fie Medem – varianta usoara de raspuns - ultimul lui film l-am vazut de mai putin de doua saptamani.

Pentru modul simplu si natural in care se cunosc Lucia si Lorenzo si modul in care fac pentru prima oara sex.

Pentru scaunul gol de pe marginea apei, dunga din mijlocul camerei deasupra careia este scris “Cercul Polar”, imaginea lui acoperita cu lacrimile din ochii ei.

Pasiunea ucigatoare de vecini, nebunia mosului taind picioarele vacii pentru ca “a urla” o ajuta, incestul.

Cristalele lichide ale calculatorului sunt papilele tale, si simti gustul pamantiu al vinului; “Mananca-mi inima!”; regizorii spaniolii te pot cufunda si intr-o alta imensitate decat cea a marii, si anume cea a pamantului.

Caotica Ana

Fidel stilului de a-si construi scenariile pe capitolase. De data asta o numaratoare inversa: de la 10 la 0, corelam cu alunecarea ei in subconstient prin hipnoza. Dragut.

Ana pe ex in club, Ana in casa-pestera, Ana in “squat”-ul initiatic de tineri artisti. Indragostita. Apoi in abisul subconstientului ei unde moare odata cu femei de varsta ei - ”Haosul ei” cica. La fel si al spectatorului, pentru ca pe langa faptul ca nu se leaga nimic, din toata succesiunea nu avem un mesaj sau o idee unitara, mai vine si palaria cu critica politica directionata… catre cine-i mai la andemana, evident catre americani. Plin de simboluri pentru a le asocia cu ce vrei tu. Pendulul lui Foucault?

Dar parca vorbeam de film ca motiv pentru a-l aminti pe Medem ca regizor “preferat”.

Plasticitatea imaginilor e pur si simplu captivanta; culori, lumini, suprapuneri. Mai mult, a placea e direct proportional cu a a rezona ( cliseistic dar deloc idilic de data asta). Si da, cam asta sunt eu, ai o radiografie cetoasa a circumvolutiunilor mele.. Imagini care nu se leaga, se perinda fara sens, dar despre care tot ce pot sa zic este ca…. E frumos.

A inteles cineva ceva? Nici eu.

Super!

 

Tacerea iezilor

|In ultimul timp observ ca trebuie sa ai o doza de aroganta pentru a te exprima public, sau lipsa asumata a simtului penibilului. Nu-mi spune nimic nimic din ce rasfoiesc in ultimul timp.

Poate pentru ca atunci cand esti plin de imagini cu arome, pe care din dorinta de implinire le-ai inghesuit in tine, furandu-le din timpul tau, ai putea la fel de bine sa zici ca esti plin de cacat.

E ca o boala sa iti doresti alte calatorii (statistica o facem mai incolo, poate mai prindem anul asta ceva iesiri), inca un salt, inca o traire, inca o traire, substante noi, pasiune mai multa. Sau macar la fel.

Kerouac a obosit de cautarea epifaniei pe la 35. Deci mai este loc.

Cu filmele am ramas in urma.

Pastilele astea nu mai au efect. Exista un singur remediu – linistea -  pe care insa nu o poti fura, eventual ii poti da o sansa.

Asa ca noroc cu Alexandria, buricul pamantului de plantat rosii, la distanta egala intre Rosioarele de Verde si Sectorul Agricol Zimnicea. Nu departe de o apa pe al carei mal stau si astept sa vina.

Am zis Linisteeeee!!!

Sit don’t run!

Pfffhh

 

Vrut. Fara etichete

La un moment dat nu mai aveam idei despre ce sa postez. Apoi m-am ambitionat si urmaream cu un fel de reflex detestabil de fotograf sa prind, sa procesez, si sa-mi para macar mie dragut. De altfel ii urasc pe cei cu care nu poti sa faci un pas sau sa respiri linistit, pentru ca se impiedica in tunul aparatului, si probabil ca sa nu se simta penibili, simt nevoia sa se uite minute in sir prin el, ca apoi sa reuseasca sa apese un buton.

si ce vreau sa zic defapt? Ca am reusit sa nu fac la fel? Fantastic

Apoi intr-un timp imi veneau in mod natural idei despre a scrie despre:

 Concertul dEUS din Vama cu muzica pe care as fi comparat-o cu cu sex-ul brutal si voluptos, spre deosebire de alte formatii care canta ceva de genul unei masturbari reciproce. Sau sa compar culoarea neagra a camasii lui Tom Barman cu cea a tipului de la Pixels. Cu ocazia asta mi-am demonstrat si coloana vertebrala in legatura cu promisiuni de genul ca nu calc in norul pestilential de feromon de agregare care-l percepeam mai acus, ca fiind Vama.

 

 Apoi propuneam un joc de-a aroganta  - te gandesti la un superlativ absolut pe care ti-l atribui, sau la un verb ce defisnetse o actiunie al carei subiect esti sau erai, apoi o incoronezi cu maximum de putere,  eventual daca poti iti mai insusesti si unicitatea ei. Castigatorul era cel cu cele mai multe contraargumente aduse de el insusi, pentru afirmatia facuta. Evident, in mod arogant, eram eu acela.

 

 Dupa aceea scriam despre cum e sa te caci pe tine de frica, dar sa incerci sa fii fericit cu asta, un fel de “singing Halelujah with the fear in your heart” ,

comentand si ceva din mesajul politic al melodiei, normal, din moment ce e antiamerican.

 

Si aopi…. nu mai stiu. Nici un film, nici alte calatorii, nici o austrie sau elvetie, Delta, Adamclisi cu luna nici ca mai zic, nici. 

Total neoriginal, dar potrivit sloganul dintr-una din campaniile d-alde Guerilla: imagini “watch and go! Spala-te cu ele pe cap” , sau mai degraba lasa-le acolo-n cap doar pentru tine, mergi, si nu plictisi pe nimeni tastand.

O fi munca? – pacat.

O fi altceva decat blogaritul, de-mi ocupa simturile? – Hallelujah!!! …(si restul deja il stiti)

 

(apropos de Hallelujah si canadieni, cum de apar atatea filmulete pe youtube cu concertul domnului Cohen in Bucuresti, din moment ce personalul care taia, literalmente, biletele la intrare, ar fi trebuit sa avertizeze publicul ca nu e permisa filmarea?)

 

Concertul (cu intarziere)

Ce poti sa zici despre un concert dupa care comentariul auzit in multime cu care rezonam cel mai mult era: “ma duc acasa sa tac”

                                                                                                (Tiberiu Crisan)

As fi vrut sa intru intr-o cusca ermetica pentru a conserva un flux de imagini si sunete imprimat in subconstient. Direct, clar in fiecare detaliu, pe un fond intunecat.

trivia:

Cei care mai scrieti recenzii de concerte faceti bine sa observati ca Massive Attack in concert nu este trip-hop ci rock progresiv, cu orchestra, muzicieni superprofesionisti,  si tot tacamul, si asta de multi ani de zile.  “inregistrarile” si ascultarea lor sunt o experienta, un concert al lor, alta. De acord, ambele pot fi sublime, dar da, sunt sub unele aspecte cu totul diferite. Asa am putut sa ma distrez si de surprinderea electronistilor cool, intepati si superiori. E bine ca toti suntem de acord ca s-a transmis si un mesaj social. Cat spirit de observatie!

Ca urmare, sambata parca nici n-a existat in afara de concert, superbei nopti de duminica trebuia sa-i urmeze un jeg de zi, si asa am trecut cu bine peste ganduri imprastiate despre HIV, alti virusi localizati in sange, povestiri despre vise morbide cu sange picurand din tavan si mumii, cazuri de cancer, tumori, decese printre prieteni, o adormire la volan, toate pe fondul unei oboseli dureroase.  

legatura cu experienta “massiva” de mai sus e un visual cu care ma alint: 

“Starea naturala a omului nu este frica”  (amintiti-va voi de cine e maxima, mie nu-mi iese).

Si in ceea ce priveste personalitatile mele multiple si sarmante, pot sa spun ca este O.K. Adica “Zero Killed”.  (pe asta o stiaiti? ca eu pana aziseara nu)

 

Masina de cepuit pentru usi sau Orasul din jurul salii de cinema

Cu intarzierea datorata unei entroviroze (se pare) care imi afecteaza printre altele activitatile de interes, cum ar fi scrijelirea pe monumente, copaci si pagini de net, sa vedem ce am invatat acum o saptamana:

daca plecati vara de pe Baneasa, imbracati-va cu camasa cu nervi tari. Tiganii o poarta din nastere si asa reusesc sa isi urmareasca cel mai bine drepturile. Chapeau! La intoarcere veti avea nevoie de ea din nou, pentru a nu ceda la vederea prostului gust si a nesimtirii de care va reamintiti inca pe meleaguri straine la coada de la `check in. Mda stiu, nimic nou pana aici, doar o recapitulare fortata.

sistemul automat Thunder se calibreaza automat de la panoul cu comanda numerica prin apasarea butonului virtual “Azeramento” din pagina de lucru, dupa care in fisierul CAD veti trece la modificarea macro-urilor si…. ah, stai, asta nu e catusi de putin interesant

Duccio di Buoninsegna, picta cu pigmenti naturali si extracte din coaja de ou, fiind personajul emblematic al artei Sienese. Urcati-va in Facciatone.

singurul oras-fortareata medievala perfect conservata din cate am apucat sa vad, San Gimignano, este rezultatul arhitectural al rivalitatii dintre guelfi si gibellini. In sfarsit am aflat ceva despre planta numita safron – o moneda de schimb. Mergeti seara – mai putini turisti, atmosfera inegalabila garantata.

Si Bologna:

mult mai putin turistic decat Florenza sau Siena dar aproape la fel de universitar, constructii care-ti amintesc de San Gimignano, o farama din mercantilismul milanez, o vitalitate care te cucereste fara agresivitate.Poate pentru ca uneori este construit in jurul unei sali de cinema in aer liber cu 500 de locuri, pline, poate pentru ca aici timp de doua saptamani ruleaza Kubrick, si nimeni nu pleaca inainte de terminarea Lolitei.

daca nu l-ai vazut, incearca sa-ti faci o parere:

“Modificarile lui Kubrick faceau filmul la fel de infidel fata de scenografia originala, ca si unele traduceri dupa Rimbaud sau Pasternak, facute de un poet american” (Nabokov)

” Este un film siplu, lucid, scris intr-o maniera precisa, ce reveleaza America si a sa sexualitate mai bine decat Melville sau Reichenbach” (Godard)

poate e de facut o parere in urma unei noi comparatii, sau care-i diferenta intre un film american cu subiect denaturat, si un film hollywoodian explicit :

ei?

 

Criza, Formula, Muntele negru

Daca tot suntem in prag de criza de nu se prea mai cumpara rosii sau mai nimic, (in afara de doua lichide din care ne adapam iubita inconstienta – alcool si petrol) imi continui vacanta … la birou. Rasfoind. Asta dupa ce radeam de cineva care-mi povestea de nostalgia de dupa un eveniment, si ma simteam superior, ca vezi Doamne, cireasa amara de pe tortul meu e un alt tort dulce. 

Formula din postul precedent prin care-mi exersam concizia si evitam penibilul, merita un pic explicitata, cum ar fi zis vitezista mea profa de mate din liceu.

Muntenegru cred ca e unul din ultimele locuri cvasivirgine din Europa, neinfestate prea puternic de ciuma turistica. Imagineaza-ti o aglomerare de munti cat  o tara. Tarisoara, ma rog. Pune 5 fagarasi cu transfagarasene cu tot, si cam asta e imaginea cea mai sugestiva pe care pot sa ti-o dau. Apele in schimb sunt mai verzi, mai stravezii, mai cu pietre colorate pe fund, mai printre stanci si pereti mai abrupti decat am vazut pe malul oricarei Mediterane sau Ionice, sau filme cu fiorduri sau canioane amerciane. Si mai reci. Mult mai reci. Aproape la fel de reci ca fiorii unei sarituri in apa de pe o stanca cat un bloc de 4 etaje. Daca ne-am intalnit cu alte cateva ambarcatiuni de rafting pe Tara, nu ne-am intalnit cu nimeni la hanurile de popas, insirate ca pe marginea unui drum de tara lung de 100  de kilometrii.

Si am ajuns la oameni. Putin de zis, pentru ca putin de comunicat. Masina n-a dobandit nici un nou rid, deci de bine. La 1.76 sa te simti pitic e ciudat. sa platesti in euro e comod.  I-am urat pe cei care ziceau ca in Turcia, Bulgaria, Ungaria sau Spania nu se vorbeste alta limba, ei bine am gasit locul. Febra musculara de la vorbit. Si aici, in nevoia de a-mi explicita un termen al formulei, gasim raspunsul pentru ce rasfoiesc de 3 zile.

asta mi s-a parut cel mai sugestiv:

 http://ro.altermedia.info/yugoslaviakosovo/yugoslavia-cat-de-corecte-sunt-informatiile-noastre_2581.html

si din una-ntr-alta ajungem la subiectul meu preferat: